Tot mai des aud de la Mara, fetiţa mea, mama, îmi e ruşine! De fiecare dată, fără excepţie, o întreb ce este ruşinea. Nu ştie ce este, dar ştie că îi e.

Am lăsat-o aşa, nu m-am angajat în nici o anchetă. Mi-e clar, fără să mai consum energie, că sentimentul penibil de jenă nu e provocat de vreo greşeală a ei, ci de un comandament detestat de mine în copilărie.

Ruşine!

Am auzit de foarte multe ori în loc de explicaţii. Desigur că a auzit şi Mara. Rar, de aceea mă uimeşte şi mă irită iuţeala cu care a asimilat ruşinea. Ne vine uşor să acceptăm ceea ce nu înţelegem prin ruşine, dezgust, vinovăţie.

La copiii de vârsta Marei, 6 ani, a insista în folosirea unor cuvinte ca răspuns la unele acţiuni, fapte sau vorbe ale lor, le întrerupe gândirea.

Ruşine! Întrerupe gândirea.

Lipsa lor de experienţă oferă adulţilor putere. Ochii lor mari şi întrebători la noutăţi se cuvine să ne responsabilizeze. Să răspundem după nevoile lor, să facem dreptate copilăriei, cum zicea Freud.

Ruşinea nedreptăţeşte perioada asta din viaţa omului. Într-adevăr, avem copii, dar creştem oameni. Cu ruşinea nu îi educăm, îi limităm.

Ruşinea este un sentiment penibil de jenă provocat de o greşeala sau un eşec. Cu ce greşesc copiii când baga mâna în nas, un exemplu?!

Nu greşesc.

Noi greşim. De asta ar putea să ne fie nouă ruşine.

Quiproquo.