Unde se duce timpul în noi? Pe trup, zărim timpul într-un rid sau pe o piele flască. Corpul este pur și simplu un ceas care refuză să rămână în urmă. La interior însă, unde e timpul?
Uneori la interior totul pare încremenit. De un astfel de timp, timp marmură, m-am lovit cândva săptămâna trecută.
Săptămâna trecută m-am întâlnit cu un fost coleg de liceu, singurul băiat dintr-o clasă de 24 de fete.
Corpurile noastre ne-au arătat oarecum o oră exactă a anilor pe care îi numărăm, dar nu și simțurile noastre. Urma acum să amintesc de senzație, să fac o afirmație care făcea din senzație subiect de discuție. Aș fi scris, am avut senzația că nu 11 ani nu ne-am văzut, ci doar un weekend, pauza dintre vineri și luni, lunea mohorâtă a oricărui elev.
Dar firește că mă abțin de la această afirmație, nu e corectă, parțial nu e corectă. Ceea ce revine judecății, nu constituie o senzație nesuferită de confort psihic și sufletesc, ci un act creator, judecății îi revine un act creator. Vorbesc fix ca în cărțile de psihologie, dar situațiile mele de viață mă picură în rânduri de manuale școlare.
Privind curioasă la colegul meu, conștiința mea nu a sesizat deloc timpul, căci la interior totul era încremenit. 11 ani? Nu i-am simțit. Intuiția, lipsită cum este de prejudecăți, a trecut dincolo de suprafețele fizice. Am vorbit și ne-am purtat firesc, și ne-am descoperit cu zâmbetul pe buze.
O situație similară, similară ca percepție, nu ca fapt, este aceea când faci cunoștință cu un necunoscut, dar nu-ți revine nici o senzație străină. Există confort psihic și sufletesc în absența experienței. Și senzația, și intuiția derutează, mintea și sufletul traduc zăpăceala. Dacă încerci să înțelegi, te umpli de întrebări, dacă încerci o explicație, te pierzi în interpretări, și nici una nu aduce satisfacții.
Pentru psihic, senzația e vitală, dar intuiția creează, iar eu nu mă feresc de creație.
Creația e unica realitate plină de satisfacții.