Există pe blogul meu teme care revin, revin cu mine și pentru unii cititori. Pentru alții pot părea doar niște chestiuni despre care notez în acest an de grație. Într-o singură notă, dar cu diferite formulări, am scris despre procentul ființei umane de împrumut. Omul împrumută și se împrumută. Schimbul se face cu acțiuni, dar și cu vorbe.
Cât sunt eu și cât sunt tu?
Cât sunt eu în relația cu prietenii, cât sunt eu în relația cu iubitul. Când se retrage eul pentru a face loc persoanei a doua singular și plural? Tot acest proces mi se pare fascinant și am încercat foarte mult să înțeleg. L-am citit pe Jung pentru o mai bună înțelegere. Mi-am zis că Jung a cunoscut fericirea. Am presupus că Jung a fost fericit după niște calcule care adună pretenții de viața, pretenția lui imperativ a fost cunoașterea psihicului. Și l-a cunoscut atât cât se poate, mintea omului e oricum asemenea foilor de ceapă, când zici că ai ajuns la lujer, dai peste o inflorescență. Dar Jung a mirosit multe dintre florile minții.
Dar să plec din această comparație. L-am citit pe Jung, ceva din Jung, ceva am și înțeles. Știu acum diferența dintre eu și sine, știu acum că fiecare persoană în parte este puțin schizofrenică. Măștile pe care le schimbă omul pe durata unei zi, serviciu, societate, prieteni, familie poartă numele de persona și constituie dovada că fiecare dintre noi suntem schizofrenici.
Toate astea nu m-au ajutat însă să aprofundez împrumutul ființei. Cu experiența mea de viață, am constatat împrumuturile mele și ale celor din jurul meu. La început le-am condamnat, chiar m-am rușinat de ele, apoi le-am acceptat ca firești. În acest firesc m-am întrebat care este limita. Cât să iau? Cât să dau? Cât este echilibristică în acest proces și unde anume trebuie trasă o linie?
Am avut în ultimul timp senzația că toate aceste împrumuturi se așază foarte bine în mine. Strat peste strat mi-am crescut ființa, iar acum zăresc în sfârșit o imagine a mea completă. Fără a fi desăvârșită, imaginea mă mulțumește. Oamenii din jurul meu m-au ajutat să mă accept. Un cineva foarte apreciat de mine, aproape un cineva guru, m-a zis că trebuie să-mi permit să fiu eu, să mă iubesc foarte mult și să-mi aliniez gândul cu vorba și cu fapta.
Din răsputeri încerc să fac asta, să spun ce gândesc, să fac ce grăiesc. Mărturisesc că minciuna e mai ușoară, dar nu are satisfacții, ceea ce încerc eu să fac, aduce atât de multe satisfacții.
Mi-e bine să fiu eu printre atâția tu de la care am împrumutat, căci toți acești tu s-au dus la sinele meu, eul a rămas același centru suveran al conștiinței mele.
Eu sunt tu, dar tu nu ești eu, eu am devenit, tu ai rămas tu în mine.
Portretul unei doamne
Am citit și eu Portretul unei doamne de Henry James. Aș începe acest text cu o recomandare. Pentru aceia care doresc să facă o lectură a lui Henry James, să ia o pauză de la facebook. Îndrăzneala o datorez experienței lecturii și vine nu din faptul că trăim timpuri atât de diferite, ci se trage din condiții. Foarte exact, condiția femeii, libertatea ei și limitele ei în libertate.
Romanul Portretul unei doamne se construiește încet, la fel de încet ca o pânză de păianjen. Din această lentoare ai timp însă să savurezi.
Contrar unor păreri că este o carte în care nu se întâmplă nimic, eu susțin că se întâmplă prea multe.
Se ia o viață, viața Isabelei Archer, și mai mulți ochi, ochii personajelor care o ajută să se descopere cititorului. Avem ochi de unchi, de mătușă, de văr, de prietene, de îndrăgostiți, de soț. Ochii ei se ascund, Isabel, personajul pricipal, își lasă sufletul să devină un personaj.
Sufletul ei de femeie, o tânără femeie americancă care ajunge în Europa. O tânără care primește o moștenire, iar acestă moștenire o momește în împlinirea viselor. Călătorește prin Europa cu sentimentul bezmetic de libertate. Cu ea și prin ea, cultura Europei și cultura Americii se izbesc, se confruntă, își râd una de alta, nu se lasă învinse, dar nu avem nici un câștigător.
Cum de altfel, nici omul, european sau american nu învinge. Henry James construiește prin personajul său feminin un om care a fost, este și va fi, un om care descoperă că presupunerile, pretențiile și avântul tinereții pot fi o deziluzie.
Libertatea are o limită. Libertatea unei femei din acele timpuri avea o limită, dar și libertatea unei femei actuale are limite. A acționa nestingherit, a avea posibilitatea să acționăm după propria voință și-a dorit Isabel Archer și îmi doresc și eu în 2013. Dar putem într-adevăr să facem asta? Știți că fiecare dintre noi e oarecum schizofrenic? O sigură persoană are mai multe măști, măști create de cerințe, cerința familiei, cerința societății, cerința locului de muncă. Pentru fiecare devenim ce se așteaptă de la noi.
Isabel a devenit și ea, iar într-o zi descoperă că libertatea poate fi o capcană. În viață, scopul nu trebuie să fie libertatea, ci lecția. Fiecare are o lecție de învățat, iar libertatea devine imperativă abia când ești privat de ea.
Romanul ridică foarte multe întrebări și invită la meditație, dar cel mai mult, romanul lui Henry James învață omul secolului 21 să tacă, să asculte, să-și redescopere pudoarea, să redescopere că dicționarul are cuvântul pudoare.
