Aproape m-am născut în mașină. Cel puțin așa povestește mama mea. După ce a ajuns la spital, moașa și doctorul au dus-o direct în sala de naștere. Sala de travaliu a sărit-o. Asta îmi spune despre mine că odată am știut să iau rapid decizii.

Lângă mine se află o școală și a sunat de ieșire. Ah, clopoțelul! Sunetul mi-a oprit șirul gândurilor. La chiuvetă nu am stat mult să curăț zarzavaturile. Bătăile inimii s-au accelerat. Articolului îi lipsește așezarea în imaginar. Clopoțelul nu a sunat pentru mine. Am respirat ușurată și am luat o gură de cafea.

Nu așez în pagină textul. Creez. În timp ce tăiam țelina, m-am oprit să privesc frunzele și am rostit: lumi în lumi. Ieri m-au înfuriat mașinile parcate pe Gheorghe Lazăr după ora 7. Din cauza lor, pe o bucată scurtă de drum, faci zece minute. Zece minute când duci copilul la școală e mult. M-am revăzut la Viena în acele dimineți geroase de iarnă. În fiecare dimineață mă trezeam la șase să plătesc parcarea. Săream din pat direct în cizme. Trăgeam paltonul peste pijamale și străbăteam holul până la recepție cu ochii cârpiți. Mă trezeam instant când scoteam nasul afară. Nici un minut după ora șase nu-mi permiteam să întârzii. Amenda m-ar fi așteptat. Pe Gheorghe Lazăr există panouri cu mesaje ignorate. Găsești mașini parcate și la ora opt dimineața.

Am permis de mai bine de zece ani. Mașină mă ajută să mă deplasez oriunde am nevoie. Acest mijloc de transport mi-a separat lumile. M-a izolat într-o lume închipuită. Orașul e sugrumat de trafic. Mi-am refăcut traseele. Las mașina în locuri care-mi permit deplasarea pe jos într-un timp folositor intereselor mele. Cum locuiesc spre Giroc, dacă este necesar să ajung în Cetății, parchez undeva la jumătate. Cealaltă jumătate mi-a atras atenția asupra depărtării de lume.

Cetățenii continuă să arunce gunoi pe jos. Muncitorii fluieră în continuare după fundurile femeilor. Bicicliștii și șoferii se înjură nervoși. Femeile se chinuie pe tocuri. Conversații intime se duc în forfota străzii. În fața unei florării, o ea îl înjura pe el. După sictireală, l-a amenițat cu bătaia. Plasa de rafie a rămas nefolosită până eu am pășit în florărie. Atunci mi-am privit lung mașina.

Cutia de metal m-a separat de stradă, de cultura ei, de lume așa cum este ea. Am circulat prea mult cu mașina în ultimul timp. Am uitat că strada și marginea ne învață despre oameni. Masa de oameni pare cumva neschimbată din Evul Mediu. Apucăturile au rămas. Instinctele s-au păstrat. Reacțiile răspund exteriorului cu agresivitate.

Conviețuirea celor educați cu cei mai puțin educați nu ține de imposibil, dar seamănă mult cu munca Penelopei. Munca din timpul zilei se destramă noaptea. Persoanele educate manifestă dispreț pentru maniere, pentru ornamental. Ducem lupte între clase, între membrii aceleiași clase. Ne alegem în grupuri și reînnoim segregaționismul. Ne dorim atât de mult ca ceilalți să aibă o părere bună despre noi. Ne solicităm voința să avem o părere bună despre noi.

Mergem înainte trași de progresul tehnologic și stăm pe loc, în comportament, undeva la început de secol XX. Ne prefacem că am profitat de descoperirile psihologice. Freud a fost un obsedat sexual. Nu ne spune el nouă că toți dorim să facem sex cu propria mamă, ce idiot!

Între timp, foamea, boala și sexualitatea ne supun la drame.  Unele cupluri rămân împreună deși nu au făcut sex de un an. Boala ajută o soacră să pună stăpânire pe casa nurorii. Copiii sunt abandonați și subnutriți. Să nu ne mai spună nouă Freud nimic despre comportamentul uman.

Noi știm să ne purtăm.

De unde știm?!

Foto: Zenobia Lazarovici