Săptămâna trecută, printre celelalte activități ale mele, am ales să-mi petrec două seri la Bastion unde s-a desfășurat Festivalul Internațional de Literatură. Nu o să scriu despre festival, nici despre invitații lui, nu o să fac un subiect din festival. Nu este subiectul meu.
O să fac totuși niște observații plecând de la festival, căci a prilejuit următoarele constatări.
Mi-ar face o deosebită plăcere să schițez acum aceste constatări, dar aleg să mă pierd în digresiuni.
Am terminat facultatea în anul 2006, iar din 2002, anul admiterii mele, am participat la multe evenimente culturale, lansări de cărți în special. Întotdeauna la aceste lansări au participat și studenți. Acesta este un fapt, știut, dar și dorit.
Dorința însoțește ambele tabere, s-ar părea. Scriitorii și profesorii doresc prezența studenților, iar studenții, chiar dacă cu timiditate, își doresc să participe.
Am ales, și am ales cu grijă. Profesorii doresc prezența. Studenții doresc să participe.
Din 2002 am experiența acestor întâlniri și fac afirmația că studenții, tinerii, nu participă aproape niciodată.
La Festivalul Internațional de Literatură am privit la un moment dat în jur, la ei, la cei tineri. Cei mai mulți butonau telefoanele, inclusiv eu la un anumit interval de timp. Până la final, scaunele ocupate de ei s-au golit. Aici voiam să ajung.
Studenții vin, dar tot ei pleacă. De ce pleacă?
Un motiv pricipal ar fi neînțelegerea, apoi nepăsarea, apoi lipsa empatiei.
Ce nu înțeleg?
Nu înțeleg ce se vorbește despre Stalin, despre Tito, despre totalitarism, dictatură și Ceaușescu. Și ei, la fel ca mine, sunt convinsă că iau istoria cu faptele ei ca o parte inerentă literaturii, la fel ca toate celelalte domenii cu care se întrepătrunde literatura. Totuși, această cunoaștere nu-i împiedică să nu se plictisească.
E necesar să cunoști istoria, dar nu este necesar să dea buzna peste tine la fiecare activitate culturală.
Nepăsarea tinerilor, că am amintit de ea, nu este de condamnat. Realitatea lor este alta. Da, anii în care ne-am născut noi, mă includ și pe mine, nu includ atrocitățile dictatoriale, ne-am detașat de ele, am crescut în umbra lor, dar ne-am găsit alte sensuri, alte lupte, alte obiecte de care să ne atașăm. Și în această perioadă, oarecum liniștită a lumii, oamenii continuă să nu se asculte. În jur aceleași fracțiuni, același dispreț, aceleași prejudecăți.
Nu reproșez absolut nimic supraviețuitorilor comunismului, din contră, îi admir, dar mi-ar plăcea totuși, mai ales când vine vorba de literatură, să încerce să se detașeze și să renunțe la aerul condescendent. Mizeria și atrocitățile sunt o sursă de inspirație, dovadă Herta Muller și nu doar ea, dar nu unica sursă de inspirație.
Iar de acestă senzație nu pot scăpa, căci la orice lansare de carte, la festival sau o oarecare activitate culturală, românul vrea să rămână doar în acestă sursă, doar la politică, la Ceaușescu, la Iugoslavia. Cultura este un obiect al omului, noi o creăm, o înfrumusețăm, îi smulgem sensuri, îi dăm sens, iar sensul ei sunt absolut sigură că nu stă numai în regimuri politice.