În octombrie am umblat pe la evenimente interesante. V-am povestit pe blog despre. De fapt doar asta am făcut. Am relatat în articole tot ce mi-a atras atenția. Când am observat direcția, eveniment/articol, am avut un moment de zăpăceală. Unde sunt gândurile mele? M-am întrebat.
Nu mă cred cea mai importantă femeie din oraș, dar sunt convinsă că cei mai mulți intră pe blog pentru cugetările mele. Ani de-a rândul am scris cum gândesc, cum revin asupra gândirii, cum mă răzgândesc, cum trăiesc în contradicții nictitante sau anoste.
Îmi place să scriu. Mă simt extraordinar în fața laptopului. Pândesc cuvinte, mă surprind concentrată, detașată de orice se află în preajma mea. Secunda aceea când revin la luciditate mereu mă face să zâmbesc. Poate starea aceea o am în comun cu scriitorii. Poate starea aceea îmi justifică pasiunea pentru cuvinte. În fond, este cea mai lungă relație a mea. Nu m-am mai oprit din scris de la prima compunere. Țin cont și de pauze.
În ciuda înclinației puternice spre cuvânt și lectură, țin cont și de deplasarea spre imagine. Nu împărtășesc neliniștea acelora care se îngrijorează că ne paște extincția. Scrisul va muri. Ziare consacrate și-au închis porțile. Blogurile se transformă. Bloggerii devin youtuberi.
Știți ce este aceea o litotă? Figura de stil care spune cât mai puțin și face să se înțeleagă cât mai mult. Așa îmi reprezint cuvântul, cartea. Influența exercitată de o imagine, de un clip video aproape nu are rival, dar aproape nu înseamnă deloc. Iar în spațiul minuscul dintre aproape și deloc zace putința omului de a-și descoperi autenticitatea. Nu suntem cu toții autentici cu vorba. Ca să nu mai menționez că unii dintre noi nu ajungem niciodată la un fel de a fi personal. Dacă nu ne scuturăm de gândirea împrumutată, de gândirea familiei în special, o să rămânem o persoană repetată. Ne repetăm părinții, ne repetăm epoca, ne repetăm figurile autoritare.
Destul de târziu am început și eu să mă scutur. Vă jur, la 33 de ani încă eram o ignorantă. După, a început schimbarea. Ce mai poți face când nu mai poți face nimic? Întreabă Constantin Noica.
Am răspuns: Să fiu eu!
Eu sunt blogger. Eu scriu. Mă simt bine în fața tastaturii. Cochetez cu imaginea, cu filmele, cu tot ce înseamnă epoca mea. Le iau așa cum vin și mă actualizez, dar acționez după chip și asemănare. Poate mi-am dorit la un moment dat să fiu ca cineva. Să zicem Jane Fonda. Mi-a lăsat-o Sorin Oncu moștenire. Uite, eu așa mi te reprezint. O Jane Fonda cu grai oltenesc. Dar nu-mi mai doresc să fiu ca nimeni. Să fiu eu îmi dă uneori satisfacții titanice.
Să fiu eu înseamnă să nu cedez valului de youtuberi, să nu compromit literatura cu anti literatura, cu vorba goală, cu vorba de dragul vorbei, cu valul care mărginește.
Fac ce este de făcut ca să supraviețuiesc. Fac ce este de făcut ca să rămân vie, să râd și să călătoresc cât cuprinde.
Într-un singur cuvânt: acționez.
Ce e de făcut când nu mai este nimic de făcut?
Foto: Mile Sepetan
