SĂ-MI DORESC INTENS SĂ FIU, SĂ-MI DORESC MAI PUȚIN SĂ AM

Diminețile sunt deja reci. Noaptea am început să mă acopăr cu cearșaful. Se instalează toamna și asta mă bucură. Dacă ești atent, începi să adulmeci toamna de prin august. O adiere. Frunze dansante. Gospodine care-și coc vinetele și ardeii cu geamurile deschise.

Toamna trebuie să fie tare iubită de mame. Pruncii încep școala. Azi e prima mea zi liberă: cea mare la școală, cel mic la grădiniță. M-am întrebat, firește: Ce să fac prima dată? Să mă prăbușesc din nou în pat? Să citesc? Să scriu? Să ies la plimbare? Să merg la supermarket? Să-mi ascult gândurile de peste vară? Ce-am gândit? Ce-am observat? Ce-am decis?

M-am așezat în fotoliu. Mi-am tras pătura peste picioarele goale. Mi-am savurat ceaiul verde cu iasomie. Am citit un capitol din Carl Sagan, Lumea și demonii ei.

Am și eu demonii mei, dar potoliți, fără chef de luptă. Pentru că în continuare sunt chemată la război. Să fiu. Să fiu eu, liberă să spun cum gândesc și cum simt. La 20 de ani m-am înarmat. La 43 de ani m-am trezit general rus care așteaptă gerul să-i nimicească armata franceză. Îmi văd de citit, de scris, de familie. Nutresc în continuare speranța că nu mă va ocoli inspirația.

La sfârșitul lunii iulie am însoțit-o pe cea mare la un concert la Frankfurt. Cele două zile petrecute împreună — o fațadă de casă suprarealistă, un minut în care am admirat biroul lui Goethe cu statuia lui Laocoon, plimbări haotice pe străzi și străduțe — mi-au arătat că rătăcesc.

Ce vreau de la mine? Ce vrea o mamă de 43 de ani? Ce vrea orice mamă?
Să fie relevantă. Să fiu.
Să fie utilă. Să fiu.
Să fie bucurie. Să fiu.

Să fii pur și simplu nu ne vine natural, mai ales pentru că naturalul presupune luptă, competiție, selecție, supraviețuire. Nici să fii liber de dorințe nu ne vine natural. Dorești ce vezi la altă femeie: o geantă, o bluză, un pantof. Înainte să ne uniformizăm chipurile, ne-am uniformizat îmbrăcămintea. În societatea românească, poate chiar timișoreană, recunoști anumite haine. Trendul se răspândește ca un virus.

Dobândirea unui echilibru spiritual și material mă interesează. Să-mi doresc intens să fiu, să-mi doresc mai puțin să am. Cărțile mă ajută să țin în frâu stimulii de pe social media. Nu rătăcesc datorită cărților, poveștilor și povețelor desprinse din ele.

Cum ating echilibrul? Cei care îl ating.

Cum rămân în echilibru? Atât de ușor pierdem din vedere ceea ce este esențial. Asta ar putea fi concluzia de după vară. Am luat parte sau doar am privit din margine zdruncinături sufletești. Am fost dezamăgită. Așa am crezut. Visul unei nopți de vară m-a corectat. Dacă sunt dezamăgită de cineva, poate că dezamăgirea spune, înainte de toate, ceva despre mine.

Dezamăgită de mine, aleg cărțile și scrisul ca tratament.

Foto: Flavius Neamciuc

Muzeul Satului

Muzeul Satului în imagini.

Foto: Bogdan Mosorescu

După plimbarea la Muzeul Satului mi-am reamintit ploile urmărite și adulmecate de pe prispa unei mătuși de la Bistrița, Mehedinți.
Acum sunt îndrăgostită de tot acest concept.
Și toamna asta cu ploi și vânt și-ar spune mai bine poveștile muritorului lângă o prispă.

Să fie ploaie, să fie soare, a rămas să fie toamnă

Luni dimineață, într-o oră neclară a vremii, să fie ploaie, să fie soare, a rămas să fie toamnă, m-am plimbat pe străzile Brăilei de mână cu al meu văr.
Într-o ureche încerca să-mi deslușească stilul arhitectural neoromânesc, dar ochiul s-a lipit de o clădire abandonată de peste stradă. Hotelul Pescăruș, abandonat de proprietari cu acte, locuit de proprietari vagabonzi ai nopții, ne-a suportat pașii și vizita deloc mut. Scândura scârțâia, tencuiala pica, unele cărămizi picau în urma noastră. Am urcat până pe acoperiș strecurându-ne pe o ferestruică. Acolo m-am așezat și am așteptat vântul. La întâlnirea asta nu a vrut însă să apară. Rămânând cu urechea liberă, ochii s-au pornit să privească în jur.
S-au activat, de la distanțele dintre clădiri, de la acoperișurile vecine, toate imaginile mele de alergături pe acoperiș ale eroilor din filme.
Am sugerat, râzând ca nebuna, să sărim și noi. Șoldul meu drept pulsa deja de la ridicarea pe fereastra acoperișului.
Nu o să picăm între clădiri, nici un personaj pozitiv nu a pățit așa ceva, iar noi doi suntem tot personaje pozitive în povestea pe care ne-o scriem în faptul nostru de organisme vii.
Ca să mă adun puțin, căci am întins povestea în horă, m-am săturat de toate filmele cu bătăi, bătăi pe acoperiș, pe trenuri, pe clădiri, pe tiruri.
Șoldul meu pulsa. A început și mintea.
Oamenilor le plac aceste filme deoarece duc dorul frontului, al războiului. Reflexele noastre înnăscute, dezvoltarea organismului cu nevoia lui de alimentare, reproducere, apărare ne păstrează lupta în felul de a fi al speciei.
E simplu, comod și tragic în luptă. Ți se spune ce să faci, simplu, știi cu cine te lupți, comod, îți poți pierde viața, tragic.
În viața de toate zilele nu știi ce să faci, nimic nu e simplu, nu știi sigur cu cine te lupți, deloc comod, îți poți pierde viața, tragic.
Am coborât de pe acoperiș într-o febră psihică. M-am liniștit în malul Dunării și în vocea calmă și tărăgănată a vărului care a tot insistat.
Vară-mea, recunoști stilul brâncovenesc, nu?
Ce stil, domnule, ce stil, trebuia să sărim de pe acoperiș!