Berlin. Am fugit ieri de el, aș fugi și azi, dar totuși o să scriu. Excursia aceasta a avut o temă sau mai bine zis o intenție, o socoteală veche a mea de a lua bine aminte de ororile istoriei pentru a putea la rândul meu să povestesc celor care vin după mine.
La Berlin, urmărind gândul înapoi, acela cu Auschwizul, am mers să vizităm Muzeul evreilor și Zidul Berlinului.
La muzeu am descoperit însă și un alt aspect, un fel de viață a evreilor departe de nenorocirile lagărelor. Fotografii, scrisori, obiecte ale unor oameni, familii la masă, familii așezate pentru fotografie, prieteni la plimbare.
Am descoperit, tot în muzeu, și nu știu dacă în școală îmi revenise această informație, că majoritatea evreilor erau și probabil continuă să fie niște persoane foarte educate. Educația oferă și distincție, iar distincția devine păcat sau chiar insultă pentru omul frustrat. Hitler a fost un frustrat. Eu fac această afirmație, și sunt convinsă că traumele lui din copilărie aduc niște răspunsuri, dar niciodată nu aș vrea să-l înțeleg pe Hitler.
Mi-am amintit și de teoria lui Nae Ionescu, teorie explicată în prefața cărții lui Mihail Sebastian, De două mii de ani.
O comunitate mică se face direct responsabilă de furia comunităților mari prin misterul pe care-l construiesc în jurul lor. Nu permiți să fi cunoscut, atunci lași liber interpretărilor, iar oamenii simt nesiguranța ca o amenințate asupra vieții.
Am mai descoperit ceva în această excursie, din lecturile mele, bineînțeles. Nu este deloc bine sau deloc ușor de controlat instinctul omului de supraviețuire. Oamenii de azi încă trăiesc după el, deși uneori îl numim stres.
Revenind acum de pe câmpii de teorii și impresii subiective, mă așez la zidul Berlinului. Am privit fotografii cu Hitler, cu tineri care ardeau cărți, cu parade.
M-am hlizit la poza lui Hitler, mormăind despre mustăcioara lui și frumusețea lui salaică ( Salai, tânăr foarte frumos, protejat a lui Leonardo da Vinci).
Doar că ironia mea e fără rost. Și dacă o pricepi, tot lipsită de amuzament este.
Am plecat de la zid în pas grăbit, grăbit de ploaie, grăbit de autobuzul a cărei stație nu o cunoșteam. După zid am pus punct atrocităților. De a doua zi am început cu galeriile de artă.
De la galeriile de artă povestea începe să se schimbe, de mâine se schimbă și tonul acesta șoptit ca în prezența unei urne.