M-am mandrit intotdeauna cu prietenele mele, am defilat cu vorbe pline de Dumnezeu despre forta care ne tine laolalta. Pe langa o minunata sora, alte trei la fel de minunate fete mi-au atins inima.
De doua s-a intamplat sa „ma despart”. Carcotasii care in soapta imi deranjeaza puful de pe lobul urechii cu banala ti-am zis eu ca nu exista prietenie adevarata sa pastreze tacerea.
Exista prietenie. Azi am aceeasi inima, s-a sfarsit insa intelegerea si scuzele.
O alta prietena insa, mai recenta, mai proaspata in carne si in ganduri m-a dat zilele astea peste cap.
Azi ii cerui scuze.
Uneori chiar nu stiu sa ma port cu oamenii de langa mine si nu misc un gand sa-i inteleg, desi mi-am acceptat rolul meu in relatiile de prietenie. Am si eu menirea mea, sa sprijin, sa imbarbatez, sa alin, sa spun vorbe neplacute, nerostite de nimeni altcineva, sa fiu pe rand mama si iubita, sa ambitionez, sa sterg lacrimi si sa rescriu cu sarea lor sansa zambetului, sa stau in fata lor si sa infrunt ura si dispret, ca apoi sa marturisesc iubirea.
Si m-a obosit rolul asta, credeam ca dau atat de mult si primesc atat de putin.
Iar azi plansei acceptand ceea ce par pentru altii. Sunt un nod in viata fiecarui prieten al meu.
Prietena proaspata in carne si in ganduri imi limpezi ochii. O sa aiba cat de curand nevoie de mine, o sa necesite un nod zdravan, caci viata ei azi e fragila ca un prunc in prima zi de viata.
Ii cerui scuze si ii promisei sa ma straduiesc mai mult pe viitor sa o inteleg, pe ea si nu pe mine. Am avut pretentii, dar nu am avut simt sa depistez ca mi-e imposibil sa cer luciditate unui suflet neincapator pentru invataturi de orice fel.
O izbanda cu sufletul ei, noua sarcina, in vechiul rol.