S-a lasat dus soarele acestui inceput de toamna, iar ploile s-au instalat autoritare, stapane, pline de povesti. Caderea ploii mi-a amortit faptura, viscerele s-au retras umile, simturile s-au incoronat.
Un splendit copac ingalbenit langa o casa parasita mi-a acaparat atentia, imaginea lui ma umple de negrait, galbenul frunzelor ma impresoara de frumusete naturala.
Un alt copac, dar unul al strazii, din margine de drum ciontit s-a personificat in gandurile mele. Ramurile se incovoiau, sclipeau, navaleau peste mine. O clipa a fost cu putinta sa-mi graiasca ceva la ureche, inefabilul, neinchipuitul, inspiratia.
O seara la teatru, datorata lui Florin Piersic si Emiliei Popescu, e responsabila de o clipita suspendata. Uneori opresc timpul. Ma pierd, ma regasesc, ii dau un sut tic-tacului mondial. Haos. Negrul salii de teatru s-a pierdut in firmituri de lumina ale lojilor. Instinctul supravietuitorului s-a facut simtit, pretentia regelui mi-a inclinat capul intr-o plecaciune si am realizat ca asemenea tulburare psihica te vlaguieste, te prosteste, nu-ti lasa nici cuvintele necesare unei descrieri.
Cuvintele se ascund si numai indaratnicirea sufletului de artist smulge din vid entuziasmul facultatii creatoare.