În cea mai mare parte a timpului îngrijesc doi copii. Restul timpului, partea aia mică, dar de o importanță galactică, mă ocup de mine. La mine în cap scriu, mă ocup de trecut și-l înțeleg, mă confrunt de senzația de fals adusă de vârsta maturității.

Zilele trecute, frământam într-o oală roșie cu buline albe, unei amintiri din trecut aparține alegerea modelului de oală, făina, ouăle, laptele, drojdia, zahărul și turmericul, când m-am prins. Așa am crezut. În sfârșit am priceput ceea ce mă agasează la vârsta adultă.

Cornurile cu ciocolată sau dulceață vin din copilăria mea. Câteva veri, vreo trei consecutive, le-am petrecut pe malul Dunării la o mătușă. Salcia se numește satul. Mătușa gătea, probabil gătește în continuare, formidabil. Îți lingi degetele după. Nu cred că le-am savurat vreodată. Mâncam ca barbarii. Ne trezeam dimineața, verișori adunați laolaltă, în miros de cafea și cornuri la cuptor. Le rupeam și inhalam aburul pierdut al cornului. Momentul trezirii noastre marca momentul dispariției cornurilor dintr-un lighean acoperit cu o pânză albă.

Cornurile reprezentau deliciul, răsfățul și libertatea copilăriei. Nimic nu mi se părea mai complicat ca prepararea lor. Nici nu mi-a trecut prin cap să cer vreodată rețeta. Înțelepciunea adusă de cele patru decenii trăite m-a pus să exprim: Îmi puteți da rețeta?

După aproximativ 25 de ani, hăt departe de Dunăre, într-o bucătărie de la bloc, pe o stradă ocupată majoritar de aceste clădiri ca niște cutii, mi-am băgat mâinile în aluat. Jucându-mă cu o bucată de margarină am conștientizat că înfăptuiesc ceva propriu adulților din copilăria mea. Ce înseamnă asta? Am vrut să-i dau o semnificație.
Poate că învățând să coc cornuri devine posibil să scap de senzația de fals a vârstei adulte și să mă maturizez? Semnul întrebării este necesar deoarece n-am certitudinea.

Cornurile au ieșit delicioase. Copiii le-au făcut dispărute, iar mamanu m-a lăudat. Să mai faci! Mai fac. Au trecut câteva zile și de la analiza cornurilor am trecut la analiza unor cunoscuți din perioada copilăriei. Din cunoștințele mele, aproape toți perpetuăm un stil de viață toxic. Nu ne confruntăm cu rănile trecutului, le ignorăm și ne autodeclarăm eroi iubitori pentru reziliență în familie fie că vorbim despre abandon, umilințe, violență.

Tuturor le-am recomandat lectura de specialitate. Mereu am crezut în trezirea omului. Adevărul este că dorm. Cei mai mulți oameni dorm pe ei și își ignoră potențialul, își limitează devenirea și își blochează creșterea.

Mi-ar plăcea să ajut, dar cei mai mulți nici n-au deschis cărțile dăruite.

Dragă omule,

Trezește-te!