Viața s-a schimbat. Așa cum o știm. Așa nu o mai știm. Ne spălăm mai des pe mâini. Mă spăl mai des. Un virus a închis în casă Lumea. Specia s-a adaptat. Individul a luat-o razna. Eu am uneori zile cu ore teribile.

Din martie până la început de iunie, am observat atitudini. Peretele de pe facebook a fost un excelent loc de pândă. Curgeau părerile despre virus. Prima ordonanță mi-a provocat un scurt și intens atac de panică. Mi-am imaginat pentru câteva secunde spitalizarea. Mi-am permis să bocesc. Mi-am creat o rutină. M-am cufundat în activități casnice. L-am citit pe Heiddeger. Nu am dezinfectat niciodată ambalaje. Nu am purtat mască până nu a devenit obligatorie. Nu am ieșit din casă decât pentru cele necesare.

Am priceput. Un virus necunoscut amenință viața. Am rămas potolită în reacții. O fi sau o nu fi sfârșitul lumii așa cum o știm?! Dacă e, prefer să particip. Dacă nu e, prefer să particip. Aleg acțiunea în locul pasivității. În toate aceste luni mi s-au modificat visele, iar într-o zi, în timp ce duceam gunoiul, un hipogrif a zburat prin scara blocului. De o săptămână mă uit cu Mara la Harry Potter. Realitatea și fantezia s-au împletit. Nu sunt sigură care a deformat pe care. Mi se întâmplă des să le suprapun.

Mara a mai crescut. E într-o fază. Dar de ce eu? Dar de ce acum? Nu vreau. Nu am chef. Cum visează cei care scriu fantezie? Au amestecat toate lumile știute și imaginate de om. La un moment dat în Harry Potter, m-am trezit cu gândul la Huxley, Atwood și Llosa. Detestabila dictatură e o sursă de inspirație.

Am intrat în casă, după ce am aruncat gunoiul, și am închis ușa cu zâmbetul pe față. De la Anne Frank la Harry Potter, un titlu posibil pentru un jurnal al acestor luni. Mara are nevoie de socializare. Eu am nevoie de socializare. Mara se joacă prea mult pe telefon. Eu mi-am observat prea mult trăirile psihice. Mă simt tristă, dar aș putea fi veselă. Oamenii sunt speriați de Moarte. E un moment care o să vină. Aproape am tras o concluzie. Moartea e un cadou. Vă amintiți acel cadou din copilărie de la mama? Nu ce vă doriți, ci ceea ce aveți nevoie? Așa e și moartea. E necesară. Să ne odihnim după lungi ani de năucitoare conflicte sufletești.

Azi a plouat. Am deschis ferestra, iar picurii formau o perdea. Iubesc ploaia de vară. După ce s-a oprit, a ieșit soarele. Cerul părea spălat cu Clin și cârpe speciale de geam. Nu-mi lipsesc oamenii. Am nevoie de. Și eu sunt într-o fază. Ascult mai mult. Tac mai mult. Tot reușesc să vorbesc mai mult decât aș vrea. E un moment să mă apuc să scriu în manuscris.

Foto: Bogdan Mosorescu