Mi-e somn. Îmi pică ochii. Mă ustură ochii. Vă povestesc scurt ceva.

M-am vopsit azi la magnificul Andrei. În jumătatea de oră cât am așteptat cu vopseaua pe păr, am citit un capitol din Billy Bathgate. Ce capitol! Am vrut să renunț. Să închid cartea, ca Joey din Friends, în congelatorul frigiderului. Descrierea uciderii lui Bo Weinberg m-a zdruncinat. Am apelat la voință să suport restul descrierii.

Vin, pasăre neagră, vin… Toate grijile și răul le iau cu mine, plec spre tine acuma, cânt în sinea-mi, vin pasăre neagră, vin.

Senzația insuportabilă de prea plin, de lipsă de aer, de furie m-a făcut să plâng. Am plâns pentru un personaj, deși am făcut pactul cu ficțiunea. Am plâns din cauza cruzimii și stupidității omenești. Am plâns pentru că m-am simțit din nou mică, neînsemnată, la cheremul adulților din viața mea. Ca întotdeauna, citesc și mă transpun. Imaginar, azi, de pe fotoliul confortabil al lui Andrei am ajuns pe un remorcher, cu picioarele într-un lighean cu ciment, cu mâinile legate. Vin, pasăre neagră, vin.

La finalul celor 30 de minute, Andrei m-a chemat să mă spele pe cap. Nu cred că mi-a observat lacrimile. M-am ridicat recunoscătoare. Ce vremuri! Ce vremuri atunci! Ce vremuri acum!

Foto: Bogdan Mosorescu