Oamenii au momente de sinceritate brută cu ei înșiși, dar nu-și dau seama, ci simt. Când simțurile se aliniază cu rațiunea, oamenii se refugiază în ignoranța de toate zilele.
Cumva, și acest cumva mă interesează exagerat de mult, a fi sincer cu tine însuți se simte ca o apă clocotită pe piele.
Comparația e bezmetică, la 10 ani pielea de pe laba piciorului meu stâng a fost jos.
Sinceritatea o simt uneori ca opărirea, sinceritatea e opărire.
septembrie 18, 2012
Curios, mie mi se face frig, atata de frig ca ma inteapa pielea ca strapunsa de ace de maracine… Recunosc, nu traiesc des sinceritatea bruta ci doar fragmente pe care le disec pana le estompez puterea. Chipurile, nu le neg, dar nici n-as jura cu mana pe inima ca accept cu seninatate tot ce mi se intampla…
septembrie 18, 2012
Prea des nici nu cred ca am fi capabili sa o traim, acum ca e foc, ca e gheata, nu mai are importanta.
Frumos, uman ar fi sa luam totusi aminte.
Cati oameni iau aminte?
Eu ma scutur uneori de adevar ca de o musca de vara care nu ma lasa sa dorm.
septembrie 18, 2012
Adica te scuturi de multe ori ca mustele de vara sunt insistente… Si e tare buna comparatia ca la un moment dat plesnesti musca si nu o nimeresti doar pe ea, ci si pe tine 😀
septembrie 19, 2012
Imi place foarte mult observatia ta. 🙂