Vorbesc acum de la inaltimea varstei mele.
Cine aduna atatia ani, 28, dar si 35, si nu-si traieste viata dupa invataturile lui Isus, macar sa si-o traiasca dupa propriile lui observatii. Incercati sa va detasati de toti aceia care isi incep discursurile cu: asculta-ma pe mine, crede-ma pe mine.
Ascultati, dar nu va feriti de propriile experiente.
Credeti, dar cautati sa suferiti, suferinta va pune in echilibru mintea si sufletul.
Dumnezeu nu a venit sa moara in locul fiului Sau pe cruce, asa ca si parintii sa le permita copiilor sa-si traiasca viata proprie, nu sa-i transforme in papusi cu sfoara. Experientele parintilor pot fi doar carje, niciodata picioare.
Carje sau picioare?
mai 3, 2012
Experientele altora pot fi relevante, dar cred ca, numai in masura in care intelegerea se face in mod natural, nu impus. Oare chiar asculta cineva de indemnuri ca: „crede-ma pe mine”? Sau, mai degraba, impulsul e de a o apuca fix in directia opusa?
mai 8, 2012
Impulsul asta trebuie corectat, nu pentru acela zice „crede-ma pe mine”, ci pentru acela care vrea sa faca invers. Avem nevoie de masura.
mai 4, 2012
Mie mi se pare mai interesant sa privesti lucrurile din perspectiva parintelui (cine e… ) altfel, multi dintre noi am simtit si judecat interventiile parintilor care pot ajuta sau dimpotriva.
Ca parinte mi se pare destul de greu sa stii cand sa te opresti, care e limita de la care incepand, in viata copilului esti doar spectator.
mai 8, 2012
Greu nu este acelasi lucru cu imposibil. Greu este si sa nasti, dar copilul iese oricum. 🙂
mai 7, 2012
tocmai am avut o discutie identica. Oarecum identica.
La o prietena, o ruda in vizita a dat prajitura la copilul la 3 luni, ca argumentare fiind ca ce e aia alergie – ca astea nu exista etc.
Nu am putut sa tac, si sa explic ca sufar de o forma usoara, dar ca pana la un diagnostic corect a fost ….greu …. Pt mine, tot ce am trecut, drumuri,costuri financiare, creme,pilule luate, toate acestea vizualizandu-le pe pielea si corpul atat de gingas al unui copil de 3 luni… m-a facut sa reactionez verbal.
Da,consider ca experienta mea e relevanta in cazul asta. Daca exista o sansa de 0.1% ca sa salvez un copil de drumul asta, atunci deschid gura.
Daca din toti participantii la discutie, la 1 persoana i-am sadit ideea in minte ca mama decide ce sa dea copilului nou nascut … si tot imi pare bine.
Asta e un exemplu de experienta picioare.
Acum ma gandesc la o experienta carja din viata mea ca mama 😀
mai 8, 2012
Arakelian, dar tu vorbesti de o mama de bebelus, eu vorbeam de la o inaltime a varstei de 28 de ani.
Hai sa vin si eu cu un exemplu:
Intr-o zi eram in masina cu un cuplu prieteni, iar el tocmai ne marturisea ca i-a plecat mama care venise in vizita. Se simtea usurat. A specificat ca ii plac vizitele ei, dar ii place si cand pleaca. Eu am zambit strengareste si l-am necajit putin, apoi imediat m-am intristat. Chiar l-am inteles pe acel prieten, dar instant m-am gandit la Mara si cum m-as simti sa zica ea asta despre mine.
E incredibil de greu in aceste relatii de familie, dar si familia are nevoie de distanta si detasare.
mai 8, 2012
eu am cateva experiente in jur. Cu mame acaparatoare, cu copii (de 30 ani)care nu reusesc sa explice mamei sa nu se mai bage in chiloti etc. dar si cu mame depresive, santajiste ( am o amica, tocmai pvoestea ca mama ei o suna – periodic, ca se sinucide – de 10 ani a totalizat cel putin 100 de asemenea amenintari).
Pe de alta parte, eu nu am nicio relatie cu mama. Ea uita cand e ziua mea, eu o sun periodic, ce mai faci, sanatate.
Mai dau si un exemplu fantastic: mama -fiica, merg amandoua la cursuri de dans/aerobic, mama organizeaza drumuri pe munte si isi suna fiica si invita si pe ea, daca vrea.
mai 8, 2012
whatever, in toate cazurile, problema se numeste: incredere,comunicare,respect. Copilul nu respecta parintele, parintele nu respecta copilul. toate sunt bi-directionate. Dupa varsta de 17-18 ani, eu consider ca responsabilitatea este bilaterala – e fix ca orice relatie interumana, cu marele avantaj ca pe celalalt il cunosti .. de o viata.
mai 8, 2012
P.S. Si eu am o Mara acasa 😀
mai 7, 2012
gata, mi-a venit in minte 🙂
La 1 an si 5 luni, a inceput gradinita. In 2 zile, fetita a inceput sa nu mai accepte sa o hranesc eu, si sa nu mai acepte sa o urc scarile in brate. Si se descurca perfect. Banui ca ea era pregatita de asteade mai demult timp, paranoia mea de mama nu i-a dat voie sa fie libera.
mai 8, 2012
Copilul invata sa-l respecte pe „celalalt” de la parinte. Celalalt fiind omul, fara un statut anume.
Ca sa invete sa respecte, trebuie sa fie respectat, eu incerc sa respect nevoile Marei, si are doar 2 ani, dar mai ales incerc sa nu-i minimalizez tragediile vietii ei, iar tragediile ei ma umplu pe mine de ras.
P.S. Felicitari pentru nume. 🙂
mai 8, 2012
si eu sunt de aceeasi parere. relatia dintre acel prieten si mama lui nu s-a racit acum, ci a fost dintodeauna cu o „hiba”. Un mod de manifestare este: ca se bucura ca a plecat.
Mie mi-ar place, unde nu sunt dorita, sa mi se zica : DU-TE decat sa ajung acolo sa zica „ma bucur ca a plecat..”
mai 8, 2012
Hiba sta in faptul ca mamele isi trateaza copiii ca pe bebelusi. Unele mame.
mai 8, 2012
da, asta e un caz, destul de intalnit. E usor de identificat, si e clar cine e vinovatul.
Un alt caz, este cand familia este complet disfunctionala, de cateva generatii (unde parintii is ignora copiii, dar au pretentia sa il creasca bunicii, bunici care o fac cu mare placere ca si-au ratat maternitatea la vremea lor pt ca si parintii lor s-au ocupat de copii, si acum au ultima sansa etc)
Si mai dificil de izolat, dar destul de nociv, este cand parintele are cateva repere (probabil ne-rationala dar tot bine contstruita din copilaria lor) care le reproduc: au pretentia copilul sa faca ce decid, la nervi se descarca agresiv etc
Un alt caz, f. interesant, este cand parintele isi retraieste traumele copilariei. Cand, vazandu-si copilul crescand, urland/lovindu-se, i se reintorc amintiri inchise.
Reversul metaliei, este sufocarea. Dragostea si timpul si atentia peste normal pt mama, ajungand mama sa clacheze. Si nici nu isi da seama, tot ce poate spune este ca s-a sacrificat pt copil, dar uita ca a fost alegerea ei, si de fapt uita ca nici in proprii ochi, nu conta inainte.
mai 8, 2012
si banui ca exista si alte si alte cazuri. Mult mai complexe si diverse.
mai 8, 2012
Multe cazuri, multe mame, multi copii, putini oameni. 🙁
Din pacate…
mai 8, 2012
e posibil ca traumele propriei copilarii sa inhibe natalitatea?
mai 8, 2012
uite un caz hidos, de unde se poate ajunge in relatia mama-copil:
http://fosile.wordpress.com/2012/02/02/laptele-mamei/
Nu stiu daca e real sau ba. Am si comentat pe blogul de Fosile, spunandu-mi parerea.
mai 8, 2012
Este foarte posibil.
mai 8, 2012
Arakelian, te intreb pe tine aici, dar de ce a procedat asa fiul? Sa fie laptele matern o datorie? Ce constiinta asociaza sanul cu remuneratia?
Nu stiu, povestile astea imi dezechilibreaza sufletul si trupul.
mai 11, 2012
dunia, eu acolo vad un caz „boala”. Adica omul ala nu are suflet. Zona din inima, care impune dragoste, respect, pasiune, constiinta etc. lipseste cu desavarsire. Sau exista si e inchisa. Un caz fantastic de studiat de medici.
Fiul a procedat pur financial.
Pt mine drama e – ce s-a intamplat de a ajuns fiul asa? Traumatism cranian? traumatism psihologic? cata dragoste i-a lipsit de a ajuns sa… nu mai aiba niciun fel de sentiment?
Si mai ales, cum a ajuns mama, sa nu vada pana atunci timp de minim 30 ani ca are copilul cu sufletul malformat? ( amputat sufleteste ).
Eu nu mi-as da copilul in judecata. Ar fi esecul educatiei, mamicelii, sa ajung sa il chem in fata judecatorului.
mai 11, 2012
Drama ta ma chinuie si pe mine, CUM ajung oamenii sa fie asa? Si dupa ce ai descoperit, daca se poate sa descoperi, parca tot nu-ti poti pune sufletul si mintea in echilibru.
Motive exista, scuze nu se gasesc.