Bună dimineața. Bună ziua. Bună seara. Formule de salut folosite universal de oameni pretutindeni în lume indiferent de rasă, culoare, sex sau religie.
Bună dimineața, ai dormit bine? În fiecare dimineață îi întreb pe copii. Mateiu care abia își însușește gândirea abstracta m-a anunțat într-o dimineață: M-am trezit bine. Pe Mara nici nu mai apuc s-o întreb. Mama, cum ai dormit? Răspunsurile n-au nici o importanță. O deosebită însemnătate dau la comunicare. Prin aceste formule comunicăm.
Acum că am familia mea pot pentru prima dată să compar. La mama și la tata nu ne salutam. Firește, programul de lucru al părinților a îngreunat salutul de dimineață. Soră mea și cu mine ne trezeam cu casa goala. Părinții erau deja duși. Dar nici în weekend nu-mi amintesc să ne fi păsat sau interesat de cum ne petrecem dimineața, amiaza sau seara. Prezența tuturor în casă ducea inevitabil la ceartă și țipete. Urlatul a devenit un semn al casei atât pentru conflict, cât și pentru conversație.
M-am trezit într-o dimineață cu tatăl Marei lângă mine. Eram în vizită la Schela. Mara creștea în burtică. De jos, dormitorul fiind la etaj, se distingeau sunete puternice. Un mare semn de întrebare exprima chipul tatălui Marei. Ce se întâmplă? nu a fost rostit, iar eu am încercat să pricep sunetele. Câteva secunde m-am încordat, apoi l-am asigurat. Nu se ceartă, așa vorbim noi. În momentul acela, pentru prima dată, m-a frapat stilul nostru de viață: țipetele. Crescută cu ceartă, tăceri, bătăi și jigniri nu le-am luat ca atare. Am știu că poate fi și altfel. Un străin, tatăl Marei în acest context, expus vieții noastre de familie, mi-a pricinuit un junghi în judecată. De ce perpetuăm acest stil de viață? Mă refer la sora mea și la mine. Părinții, se zice, nu-i mai poți schimba. Nu cred și nici nu sunt de acord, iar în prezent nu mă mai interesează.
Cu siguranță nu citim degeaba. De la H.D. Lawrence știu că dacă ceva nu ne place, atunci e nevoie să schimbăm sau să acceptăm.
Copleșitor de multe relații nu le poți schimba sau accepta, în special relația cu părinții. Vă asigur, de la cei 40 de ani ai mei, că este sănătos și să întorci spatele deoarece de la un punct nu mai vorbim despre familie, datorie, responsabilitate și iubire, ci despre abuz, șantaj emoțional, violență și perpetuarea lor. Încetați să perpetuați! Rupeți lanțul! Eliberați-vă!
Efectuând comparația, familia mea cu mine adult cu familia mea cu mine copil, m-am trezit întrebându-mă despre familia bunicilor cu ei copii. Îmi vine să râd dacă rostesc Stil de parenting al străbunicilor. Oricum l-aș numi, sunt curioasă de cum au devenit oameni responsabili bunicii noștri. Au fost alt aluat.
Aluatul generației mele refuză să crească.
Leave a Reply