Adevărul este că petrec prea mult timp în casă. Oricât nu-mi place s-o recunosc, am devenit sclava apartamentului. Dau cu aspiratorul. Șterg pragul ușilor. Spăl vase. Bag la spălat. Plictisitor, plictisitor, plictisitor!

Ies în oraș și ce se întâmplă?! Mă întâlnesc cu Flavius Neamciuc, cu Simona Nuțu, cu Marin Lupanciuc. Cafenelele deschid câte o fereastră în realitatea casnică în care m-am baricadat. Altfel curg poveștile cu cei menționați mai sus.

Sunt ani de când nu l-am mai văzut pe Flavius. Îl purtam pe Mateiu pe șold când ne-am intersectat ultima dată pe străzile orașului. M-am bucurat ca un copil să-l revăd. O sticlă de apă plată savurată în prezența lui a fost lămuritoare. O să colaborăm într-un viitor apropiat. Înainte vreme, mă simțeam o fetișcană în prezența lui. Ironic. Număr câțiva ani în plus. Conferindu-i o aură tânărului fotograf, am făcut asta, mi-am expus fragilitatea psihică. Acum sunt cât se poate de pregătită să lucrez cu un caracter atât de specific ca al lui Flavius.

Se deschide ușa. Imediat te izbește mirosul de cafea. Iubesc viața cafenelelor, iar Simona mă (re)aduce în prezent prin dispoziția firească pentru social media. Ea mă provoacă să corespund cerințelor de pe Instagram. Mă străduiesc. Procesul a început.

Se deschide ușa. Imediat te izbește mirosul de cafea. Iubesc viața cafenelelor, iar Marin mi-a zâmbit încântător de la o masă. Marin Lupanciuc, tânăr și promițător actor de la Teatrul Național Timișoara, are un zâmbet la fel de frumos sau chiar mai frumos ca al meu. Nu mă simt pregătită să renunț la titlul de Cel mai frumos zâmbet. S-ar putea să n-am încotro. La el dinții se înșiră ca mărgăritarele. Mama lui trebuie să fie tare mândră.

Se deschide ușa. Imediat te izbește mirosul de cafea. Iubesc viața cafenelelor. Nu-mi pasă în atmosfera caldă și vibrantă de treburile mărunte de pe lângă casă. Încep să poftesc la poezie. Simonei i-am recitat din Eminescu: La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/Pe când totul era lipsă de viață și voință,/Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…/Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns./Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă.

Pe Lupanciuc l-am întrebat dacă aspectul fizic l-a ajutat sau l-a împiedicat în carieră. Da, uneori nu-mi fac față mie însămi și vorbesc ca să-mi mir chiar mie urechile. Dar ghiciți răspunsul?

Se deschide ușa. Imediat te izbește mirosul de cafea. Iubesc viața cafenelelor.