O nouă regulă am stabilit cu Mara. Să ne consultăm programele și să nu mai ceară permisiunea. Mă uit la ea. Mă uit la mine. Ridicolul mă apasă când aud: Mama, pot să ies cu copiii? Și Mara se străduiește să se adapteze. Îi mai scapă o întrebare, dar apoi reformulează și îmi zâmbește cu ochii, zâmbesc cu ochii.

Sunt eu. Este ea. Două persoane separate.
Sunt eu-ea. Sunt prezent și trecut.
Sunt vis și coșmar.
Sunt încrezătoare și îngrozită.

Aduc cu o dimineață însorită de toamnă. Miros a ardei copți.
Mara aduce cu o dimineață de primăvară. Nu miroase. Conține neprevăzutul. Tot ce se poate întâmpla.

Suspin des când o privesc. Toate durerile, toate tristețile de care nu o să pot să o feresc mă agită. Viața o iei cum vine indiferent dacă adopți disciplina sau boemia. Cu plan sau fără plan, viața te marchează și rupe bucăți din tine. Cicatricile vieții dor.

Religiile și sistemele de gândire vorbesc despre iertare. Ce înseamnă să ierți? Să te eliberezi de ceva, firește, de ceva care doare, care umilește, care distruge spiritul. Oh, nu m-am priceput, în nici o perioadă a vieții, să mă eliberez de dureri, de umilințe, de disconfort. Dante a scris Infernul, dar eu îl conțin. Sunt plină de demoni.

Nu știu să iert. Nici nu cred că o să pot învăța vreodată. În primul rând pentru că nu vreau. E și asta o libertate cum m-a învățat Rousseau. Înțeleg și mă străduiesc să înțeleg durerile și umilințele. Înțeleg și mă străduiesc să accept iubirea romantică cu neajunsurile ei. Înțeleg și mă străduiesc să înțeleg iubirea de mamă. Înțeleg și mă străduiesc să înțeleg prietenia.

O să compar prietenia cu o baie caldă, cu un ceai aburind, cu o pătură de lână pe picioare. De la naștere până la moarte ai nevoie de baia caldă. Cultivați relațiile de prietenie, îngrijiți-le. Plecați când comunicare sinceră devine imposibilă. Nu stați să suferiți în relații otrăvitoare.

Despre relațiile otrăvitoare și periculoase tot discut cu Mara în ultima vreme. Degeaba m-am comparat cu o dimineață însorită de toamnă. Verva Marei mă transformă în vijelie. Mă simt un general bătrân, un general rus bătrân care nu ridică armele deoarece știe că vine iarna geroasă.

Acesta mi-e rolul impus de Mara. Să ascult. Să consolez. Să aranjez piesele pentru ca ea să vadă imaginea de ansamblu. Să conștientizeze că suferința o înduri, o accepți și trăiești cu ea. Apoi începi să trăiești viața care conține ore bezmetice, glorioase, poetice.

Poezia e suflet.

RECOMANDĂRI DE CITIT ÎN CONTINUARE

1. Despre fericirea părinților și dreptul copiilor de a avea o mamă și un tată fericiți am scris aici.

2. Prietenia rămâne un refugiu cald. Am povestit despre prietenele mele aici

Foto: Cristina Siminiceanu