Două cărți citite în concediu mă bântuie, Visările unui hoinar singuratic de Jean Jacques Rousseau și Ne vedem în august de Gabriel Garcia Marquez.

Eroina din cartea lui Marquez merge în fiecare 16 august pe insula unde e îngropată mama ei pentru a-i duce un buchet de gladiole. Coincidență cu viața mea personală este că Făt Frumos este născut în 16 august. N-am dat importanță. Am zâmbit. Am citit mai departe. Mărturisirea că mă bântuie mi se trage de la faptele eroinei. O dată pe an, în august, căuta desfătare în brațele altui bărbat. Din descrierile legate de căsnicie, ea și soțul ei au ținut piept plictiselii. Ce mai trebuie să facă o femeie și un bărbat ca să-și fie suficienți și fideli? Mă tot întreb de când am parcurs cartea dintr-o răsuflare. Mai mult am inspirat-o decât am citit-o.

Lectura cărții lui Rousseau m-a perpelit. Tonul cărții e unul confesional. Așa am descoperit că marele filozof și-a abandonat cei 5 copii, iar mama lor nu a fost niciodată o opțiune în creșterea și educarea lor. Alte vremuri, nu o să mă prefac că le pot înțelege.
Altceva însă o să notez aici pentru a discuta pe lângă subiect.
N-am crezut niciodată că libertatea omului constă în a face ce vrea, ci în a nu face ce nu vrea; iată libertatea pe care am cerut-o mereu…

Oh, ce m-am mai perpelit după această frază! Libertatea de a nu face ce nu vrei. Să vă spun ce nu vreau eu. Nu vreau să tac în fața părinților, socrilor, oamenilor bătrâni. Nu vreau să gătesc dacă nu am chef. Nu vreau să mă simt vinovată dacă plec câteva nopți de acasă de lângă Mateiu. Nu vreau să-mi accept locul în lume în funcție de organele genitale. Nu vreau limite. Nu vreau să scriu articole cu elemente integrate pentru seo. Nu vreau să îmbrățișez mediocritatea. Nu vreau să fiu ca toată lumea.

Vreau să fiu diferită. Vreau să fiu eu. Pentru a fi eu este nevoie să spun ce gândesc. Altfel simt cum mor pe dinăuntru. Mă umplu de mâzgă. Asta e senzația.

Mi-am promis că o să mă străduiesc în fiecare zi să-mi fiu loială mie. Să nu credeți că e ușor să nu faci ce nu vrei. Probabil aleg calea singurătății, iar eu sunt un om de haită. Nu-mi plac oamenii teribil, dar am nevoie de ei, de comunicare, de interacțiune. Mă stimulează, mă provoacă, mă fac să mă simt vie.

Între timp m-am apucat de o nouă carte semnată Rousseau, Discurs asupra inegalității dintre oameni. Mă ard buricele degetelor. Ce nerăbdare, dar amân pentru o programare la pașapoarte. Plec la Londra, dar nu am pașaport.

London, here we came!