Muzeele…
Ceva ma atrage la ele, altceva ma respinge. Atractia vine de la munca, munca artistului. Nu oricine apuca ideea de i, d, e, e, a, oricare insa se inhama la un salariu. Refuzul unui venit sigur cu scopul adunarii literelor in cuvantul idee ii apartine doar unui marturisitor al nebuniei. Cine renunta la pojghita si confortul normalitatii?
Artistul, o schita nereusita si indoita a Creatorului, un cautator al propriei dumnezeiri.
Ce ma respinge?
Raspund concis: marmura si muzeografele.
Marmura imi amorteste limba, iar muzeografele ma fac constienta de dimensiunea marunta a trupului. Suflul din ceafa ia marile vanturi ale lumii.
Sambata aceasta, pasind sfios prin incaperile Muzeului National de Arta, si admirand o panza de-a lui Aman, o prietena mi-a indreptat ochiul asupra unui chip cu degetul. Faptul a fost imediat sesizat de suflul-vant al muzeografiei.
Ni s-a atras atentia ca nu avem voie sa atingem tablourile, apoi ne-am trezit cu totii absurzi. Eu am ripostat acuzei printr-o asigurare ca nu am atins panza, iar vocea sictirita a intregit scena obscura. Mie imi spui! Am intrebat daca ne face mincinoase si am ascultat un discurs despre reguli, despre datorie si importanta panzelor de pe pereti.
Gasesc intelegere in mine, scuz plictisul muzeografei plansand-o in sistemul romanesc dezechilibrat, dar starea mea de la acel moment nu a mai zarit conturul cercului vicios, lehamitea pasata din scoli si de la locul de munca.
M-am enervat, mi s-a aprins un bec, iar capul meu contine instalatii.
M-am indepartat dupa ce m-am zgait la bustul unui tiganci, Tiganca de la Ghergani a lui Grigorescu. Am parasit muzeul in zambete, o alta doamna muzeografa ne-a oferit un la revedere voios si cu rechemari spre vizitare. Portarul de asemenea, ba chiar ne-a sfatuit sa ne punem haina inainte de a iesi.
Asadar o sa mai indraznesc si o a doua oara sa pasesc in muzeu, dar am de gand sa mai astept vreo cativa ani!