Mi se ascunde sufletul prea adanc in mine, caci nu vrea deloc sa se astampere in simtiri ca sa pot scrie cu toata sinceritatea.
Ma gandesc la Zorba si la dansul lui dupa aflarea vestii ca i-a murit copilul.
Ma gandesc cu sfarseala la inmormantari si la rostul acestora, de ieri, ca asa i s-a nazarit lui Dumnezeu, traim o tragedie. Am venit la Viena si am murit, eu si sora mea.
In decembrie, din spatele unui geam, am tras cu ochiul la nasterea nepoatei mele si am asteptat o luna numarata si alte zile nenumarate sa o tin in brate. Ieri am putut sa fac asta, am tinut in brate o frumoasa bebelusa. Prima imbratisare pe care mi-a permis-o starea ei a fost in nefiinta, am sarutat un nasuc rece si am renuntat la ea pentru formalitati. Doctorii refuza sa vorbeasca cu mamele naucite de durere.
In toata aceasta obraznica durere, ma infurie orice vorba a prietenilor si cunoscutilor. As vrea sa ne iubeasca in tacere. Vrem sa plangem si sa jelim, vrem sa fim slabe si sa ne invinovatim. In tot acest tablou, viata ne merge inainte, uneori mai mancam, alteori radem in hohote, eu scriu pe blog, iar sora mea citeste o pagina de cancan pe internet. Traim viata noastra cu puternice intreruperi de respiratie, cu dureri de cap violente si ganduri blasfematoare pentru El.
Nu refuzam nici un ajutor, nu ne lepadam de prieteni, acceptam compasiunea, dar cerem putina liniste in jurul nostru si timp ca amintirea, cu mersul ei tiptil sa ne scoata din negura asta.
Ma rusinez de momentele in care eu am consolat pe cineva, sper ca nu am necinstit pe nimeni.
Imi dau seama de usoara nebunie care ne paste, caci stam si privim fotografii cu o bebelusa ca de ceara, dar timpul scurt al vietii ei nu ne-a scurtat si iubirea, iar pe mine, ca matusa, ma cuprinde febra de teama uitarii. Am ca amintire doar un trup, o imbratisare si frumusetea ei de marmura, iar poza asta facuta de minte imi ataca calcaiul lui Ahile. Sensibilitatea mea imi condamna orice pas in viata, orice zambet, orice activitate.
Ghitulasa nu mai e.
Noi mai suntem.
Nepotrivirea asta, flagranta de-a dreptul, ne ofera dreptul de a sta in suferinta.