Despre prietenie s-a scris și ce nu s-a rostit. Și continuă să se scrie, continuă să nu se rostească.
Prietenia se ascunde prin sensul iubirii. Prietenia e iubire. Înainte să știu ce înseamnă prietenia, am devenit prietenă.
Unii se nasc să ajungă eroi, eu m-am născut să ajung prietenă. Fac și nefăcutul într-o astfel de relație.
După ani de experiență, ani în care am câștigat și am pierdut oameni din jurul meu, m-am hotărât să vorbesc despre renunțare.
Uneori trebuie să renunțăm la anumiți oameni din jurul nostru. Această renunțare nu înseamnă egoism. Mulți or să îndrăznească să mă contrazică. Acțiunea lor e o îndrăzneală. A renunța ține de maturitate, de o fixare a fiecărui individ în el însuși, de o trezire a conștiinței.
Foarte mulți, dacă nu chiar toți oamenii se întreabă la un moment dat care ne este rostul pe pământ. De ce ne-am născut?
Eu una m-am întrebat, iar ca răspuns m-a împresurat nimicul. Până acum nu am găsit nici un răspuns. De aici, trăind, experimentând, citind, iubind, suferind, am desprins două direcții pe care apucă omul: calea nevoii, calea sublimării.
Ne naștem. Nu știm de ce.
Murim. Nici acest sens nu-l cunoaștem, doar de ce se întâmplă.
Trăim. Nu știm de ce.
Cum trăim?
Iată o întrebare autentică.
Într-adevăr, cum trăim?! Apar acum alegerile. În primul rând e imperios să ne hrănim. După hrană, după ce omul face totul pentru supraviețuire, are un moment de răgaz. În acest moment s-a născut putința de sublimare, arta.
Ce-ar fi viața fără artă?
Supraviețuire.
Ce-ar fi viața fără prietenie?
Supraviețuire.
Există în lumea largă mulți supraviețuitori. Se nasc, trăiesc, se hrănesc, mor.
Fiecare descoperă în răstimp o formă de iubire. Mulți rămân blocați într-un interes propriu. Acești oameni trebuie înlăturați. Ei reprezintă renunțarea pe care o anunțam. Există relații între oameni care opresc exprimarea și evoluția individului.
Trăim zile pentru o viață a cărei sens nu-l cunoaștem. Fără un sens, am creat valori. Ne-am dat importanță noi ca indivizi. Pentru propria importanță uneori ne ucidem între noi. Ca specie, suntem oricum într-un război fără sfârșit.
Ne rămâne doar propria valoare, propria importanță, propria voință de a da vieții importanță. Și toți acei oameni care ne micșorează importanța vieții trebuie lăsați în urmă, nu din egoism, ci dintr-o nevoie. Nevoia sufletească a fiecăruia de a se simți valoros.
Charlie Chaplin spunea:
În ziua în care m-am iubit cu adevarat, am început sa mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic. Persoane, situații, tot ceea ce îmi consuma energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu ca aceasta se numește amor propriu.

Eu îmi doresc să mă iubesc cu adevărat.