Rimbaud: Primăvara mi-a adus groaznicul râs al idiotului

V-ați întrebat vreodată de ce vă iubesc unele persoane? Eu m-am întrebat de câteva ori. Ultima dată mi-am adresat întrebarea ieri la duș. Cu gândul la Mircea Eliade, camera Sambo, o scenă cu un sărut din romanul Noaptea de Sânziene, am presupus că am un răspuns. Știu de ce mă iubesc unele persoane. Literatura îți fabrică păreri, convingeri, sentimente, un stil de viață. Tot ce m-a marcat din cărțile lecturate am transpus pe mine. Așa mi-a intrat în cap că oricine mă sărută nu mă mai poate uita niciodată.

Răspunsul lipsește. Încă nu știu să răspund. De ce ne iubesc unele persoane? De ce mă iubesc unele persoane? Cu siguranță nu datorez iubirea felului în care sărut. Mă iubesc și unele femei. Pe ele nu le-am sărutat.

De două zile mă trezește un afurisit de cocoș. S-a hotărât tata să repopuleze curtea cu lighioane. De pe la șase dimineața își începe afurisitul simfonia. Nu mai tace câteva ore. În verile adolescenței, mă trezeam și băgam mâna sub pat. Scoteam de acolo o carte. Îmi amintesc de Conjurații, de povestea de iubire din. O altă părere fabricată din cărți. Iubirea trece dincolo de moarte. Gura unui bărbat îndrăgostit a rostit numele iubitei după ce capul i-a fost retezat de călău. În timp ce se rostogolea, numele ei s-a auzit.

Lângă pat se află în prezent Rimbaud. Răsfoiesc uneori cărți de poezie. Într-o seară am revenit acasă, iar în dreptul cimitirului mi-a trecut prin față o pisică neagră. Fără grabă, s-a oprit în drum, m-am privit, apoi s-a hotărât totuși să elibereze drumul. Se potrivește pisica neagră cu poezia lui Rimbaud. Mi l-am imaginat pentru o secundă pe negustorul Rimbaud în Africa. Un Rimbaud negustor de cafea și arme, un Rimbaud bolnav care nu a mai scris nimic de la vârsta de 20 de ani.

Anul acesta am vagabondat mult în imaginar. M-am plimbat prin județul Mehedinți. Am fost o prezență pe drumurile județene și comunale. Din martie, trăiesc anotimpurile în infern. Primăvara mi-a adus groaznicul râs al idiotului. Scrie Rimbaud. Și mai scrie:

Cândva, de-mi amintesc eu bine, viața îmi era un ospăț în care se deschideau toate inimile și curgeau toate visurile.
Într-o seară, mi-am pus pe genunchi Frumusețea. – Și mi-a părut că-i amară. – Și am înjurat-o.

Poate de asta mă iubesc unele persoane. Că n-am mintea epuizată de înfofolirea copilului, de murături și se cuvine, de plângeri și sprâncene tatuate. Poate!

Foto: Zenobia Lazarovici

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
27 × 5 =