Foarte rar am întâlnit cupluri pe care să le plac. Cel mai mult am admirat parteneriatul unor prieteni gay, dar și ei s-au despărțit. O asemenea despărțire aduce, pe lângă o monstruoasă durere, și admirație. Când nu mai este iubire, pleci.

Oamenii stau împreună din diferite motive. Un interes îi ține într-o relație. Sunt conștientă că interes, cuvântul, vă duce cu gândul la factorul economic. Nimic mai greșit. Fiecare persoană este purtătoare de interes la un moment dat pentru un alt individ. Interesul suportă un ansamblu de elemente.

Interesul poate fi fericirea unui copil. Interesul poate fi o casă moștenită. Interesul poate fi menajul casei. Interesul poate fi sclavia sentimentală. Interesul poate fi o promovare în carieră. Interesul poate fi descoperirea Americii într-o haină de la Chanel. Interesul poate fi nevoia de afecțiune. Interesul poate fi alinierea în fața convențiilor.

Etc.

Îmi făceam mustrări de conștiință că judec. Asta până mai ieri deoarece hotărâsem să nu mai fac asta. Să judec persoane și situații. Între timp mi-am îndulcit raționamentul. Indiferent de nobila mea decizie, observ în jurul meu, pe A și B, pe X și Y, pe Alfa și Omega. De fiecare dată am simțit balanța cum se înclină. Ca un martor mut, am stat lângă stăpâni și supuși. Un stăpân, un supus fără a arăta cu degetul bărbatul sau femeia.

Relațiile se compun dintr-un stăpân și un supus. Rar, ca prietenii mei gay, am întâlnit parteneri. Când într-o relație bărbatul e stăpânul, m-am amuzat de atitudinea lor compensatorie în fața femeii. Gândirea patriarhală e reparată prin gesturi nenaturale și bombastice de simpatie. Aș putea să jur, dacă nu m-ar împiedica mândria și cenzura, că și în relația mea am parte de compensații. De fiecare dată când s-a întâmplat să fim pe același loc mai multe femei iubite, eu în prezent, altele în trecut, am primit asigurări de afecțiune printr-o mână care se odihnea pe genunchiul meu, un sărut pe frunte sau o îmbrățișare scurtă. M-am enervat și l-am admirat în același timp. O să învăț și eu lecția asta.

Port în palatul minții multe asemenea relații. Povestind despre, nu emit o judecată. Mă întreb, cu disperare, dacă iubirea, sentimentul nobil al rasei umane, are puncte comune cu prostia. Parcă ne naștem cu toții nesătui de iubire, iar la primul semn de afecțiune ne lepădăm de orice raționament. Femeile acceptă agresivitatea, bărbații suportă umilințe în numele iubirii.

Ce detestabilă simțire, îmi zic uneori. Mă simt trădată de iubire pentru că îmi anulează gândirea. Și ce e greșit să-ți dorești un parteneriat? Să ai lângă tine pe cineva care îți respectă gândirea și nu te respinge că nu te supui unor convenții?

Ce naiba e greșit de acceptă oamenirea, în numele iubirii, umilințe, dureri și jigniri?

Or să zică unii că atunci nu e iubire. Uite fleoșc! E iubire când se schimbă întreaga dimensiune a ființei pentru că celălalt a încetat să te mai iubească. Dar nu asta mă interesează pe mine. Mă interesează cum să ne activăm gândirea când iubirea ne umilește.

Mă mai interesează, dacă îmi stă în putință, să transmit că partenerii cresc împreună. Rar intrăm într-o relație egali intelectual. Datoria partenerilor constă în a augmenta capacitățile celuilalt, iar dacă observăm că începem să ne ducem la vale, să dăm bir cu fugiții.

Acceptabil în numele iubirii poate fi stagnarea, dar deteriorarea ființei este de neîngăduit. Nu trăim în Siria să iubim pentru hrană și adăpost. Trăim într-o țară civilizată, indiferent de gradul de corupție, și avem datoria să iubim cu capul.

Iubirea cu capul creează relații bazate pe respect și bunăvoință.

Căutați-vă iubirea, dar creșteți un coechipier.

Foto: Diana Bodea