Frica de a nu-l pierde pe celălalt. Dacă ți-e frică, de obicei îl pierzi

În această săptămână se întâmplă Artisans Pop-Up Store la Shopping City Timișoara. Nu particip cu Tricoul Inteligent. Am făcut poc. Marea dezumflare a avut loc în 25 februarie. Am acum acasă un băiețaș pitic, Tare seamănă cu mine, Numai că e foarte mic.

Într-adevăr neglijez cam tot. Simt că neglijez fata, motanul, blogul și Tricoul. Nu-mi permit luxul de a neglija însă. Nu m-aș putea ierta dacă aș necăji-o pe Mara. Cum aș putea să mai am grijă de Motan dacă mai suportă un nou episod urinar? Blogul și Tricoul le-am lăsat de izbeliște. M-au sunat cei de la Poștă. Colaborez cu Poșta Română pentru transportul în țară. Amabilă și blândă, doamna care ține legătura cu mine m-a întrebat dacă mai trimitem ceva. Am râs. Am plâns suficient la spital.

Adevărul este că pregătesc ceva nou la Tricou. Mă aventurez. Îndrăznesc să propun un sacou la Tricoul Inteligent. Primul este în lucru. Așa am ajuns să procedez în cei 6 ani. Când introduc ceva nou, prima dată lucrez pentru mine. Eu port un exemplar ilustrativ și rebuturile. De aici rezultă că nu prea îmi permit să-mi port propriile haine.

Lucrez mai mult în imaginar pentru blog și pentru Tricou. Pentru blog închipui eseuri sobre și lipsite de superficialitate despre cuplurile care cultivă prefăcătoria. Știu că nu se află într-un loc bun în relația lor, dar merg înainte prin cenzură și activități care substituie lipsa afecțiunii. De ce stăm în relație? Nefericirea stă ca toporul deasupra capului. Nu-l vezi, știi că e acolo, știi că o să cadă. Nefericirea lovește cu faptele mărunte, cu replici usturătoare, cu adevăruri rostite în glumă. Alternativele, singurătatea sau revenirea în jungla întâlnirilor, sunt închipuite ca adevărați monștri.

Primul monstru suntem chiar noi deoarece ne trădăm. Uităm fericirea. Fericirea de a fi pur și simplu indiferent de statut, singur sau în cuplu. Bucuria de a te simți tu, iar tu reprezintă simplitatea, atitudinea naturală. Atitudinea naturală constă uneori în reprezentații de neînțeles pentru ceilalți. Gândirea, reacțiile, felul cum mâncăm, felul cum ne place să facem sex, relația cu părinții, dedarea paradisurilor artificiale, pe toate încercăm să le cizelăm pentru a da bine partenerului. Prea mulți stau cu frica de a nu-l pierde pe celălalt. Dacă ți-e frică, de obicei îl pierzi. Dar mai descoperi ceva. Ai pierdut partenerul, te-ai pierdut și pe tine. Greșeala persistă. Jelești după partener. Pe tine te îngropi și mai tare. Trăiesc atâtea persoane în lumea asta fără un chip real, fără o reacție instinctuală. Pe ei se ridică acele persoane care își acordă o importanță exagerată.

Adorm cu asemenea gânduri pe care încerc să le adun într-un articol. Adevărul este că mi-e somn. În locul lui Motan, stă Mateiu și scâncește. Motan s-a refugiat după canapea. La Tricou îmi e și mai greu să fac planuri. Acolo e necesară strategia. M-am concentrat pe sacou, pe modalitatea în care o arunc din nou către femeie o bucată mică de literatură. Unde o să așez niște cuvinte? Vă spun. La interior, undeva pe o bucată mică de material o să vă las niște cuvinte memorabile ale unei personalități marcante. N-am decis ce personalitate.

O să revin. Să râdem înainte de toate.

Foto: Zenobia Lazarovici

Toate cuplurile se confruntă cu coșmarul reproșurilor. Cum scăpăm de?

Am scris un articol despre șarmul personal. Mi s-a cerut să duc mai departe ce am început. Am pornit de la o întrebare. Poți să înveți pe cineva șarmul?
V-am sugerat, ca punct de pornire, să separați ceea ce gândiți de ceea ce simțiți. Nu e ușor, dacă vă pare. Majoritatea confundăm emoția cu judecata mai ales când formulăm reproșuri. Toate cuplurile se confruntă cu coșmarul reproșurilor. Când ne exprimăm nemulțumirile, presupunem că ajunge la celălalt felul cum ne face să ne simțim. De fapt la celălalt ajunge ceea ce gândim. Și gândim necruțător. Ești neatent. Ești insensibil. Ești mitocan. Asta gândim. Să transformăm. Lipsa ta de interes mă îndurerează. Nepăsarea ta mă înfurie. Mitocănia ta mă înfricoșează. Asta simțim.

Dacă m-am făcut înțeleasă. Dacă nu m-am făcut înțeleasă. Merg mai departe. Următorul pas ar fi lectura. Nu pot trece peste, nu o pot ignora. Ceva sunt în stare să fac. Renunț la a menționa toate motivele oferite de orice cititor, celebru, redutabil sau mediocru, pentru care cititul ne folosește.

Citiți pentru a înlocui discuțiile banale din cuplu despre cumpărături, copii, facturi, vecini, gunoi, mâncare, părinți. Am uitat să notez vreun subiect al cuplului? Vă rog să adăugați. O carte, orice carte, îndepărtează subiectele banale. Poate citiți Animal pe moarte și vă cutremurați când bărbatul îngenunchează în fața femeii aflate la mestruație. Sângele care curge, semnificația abandonului ei vă îngrețoșează sau vă stimulează. Oricum, să aduci în conversație o asemenea întâmplare te situează la ani lumină de cine curăță litiera. Poate citiți Anna Karenina și vedeți cu alți ochi compromisul în căsnicie. Poate citiți Jurnalul unui geniu și vă treziți că plănuiți o excursie în Cadaques.

Poate. Poate. Poate. Citești o carte și nu mai pregătești cina. Ce mâncăm astă seară? Întreabă el. Tu ridici din umeri. N-am gătit. Am citit. Răspunzi tu. Propui să comandați. Deschizi frigiderul, verifici. O salată cu de toate? Hai să-ți povestesc despre un bărbat care a transformat permisiunea femeii de a fi văzută la menstruație într-o dovadă de iubire intensă.

N-ai gătit. N-ai pregătit copilul de culcare. N-ai făcut ceea ce în mod obișnuit faci. Șansele ca celălalt să reacționeze într-un mod neplăcut cresc. Dinamica unui cuplu, dacă te atingi de ea, aduce mult cu Tratatul de la Versailles. Or să se ceară despăgubiri nerezonabile.

Noi învățăm despre șarm. Farmecul presupune un pic de rebeliune, iar rebeliunea casnică, deși inofensivă, nu prea se întâmplă. De ce? Din lipsa echilibrului de forțe. Unul se teme să nu-l piardă pe celălalt. Din nou vă cer să luați un pix și o foaie. Scrieți! Mi-e frică că voi fi părăsită dacă nu-i fac pe plac? Ce anume mă sperie? La fel ca dată trecută, nu mă interesează răspunsurile. Sunt pentru ochii voștri. Sunt pentru cine îndrăznește.

Îndrăznesc să vă mărturisesc că acest periplu prin emoții și gânduri ar putea să vă arate cât de îngrozitor de singure și nefericite vă aflați în cuplu. Și cât de plictisitoare! Totul din propria vină.

Foto: Bogdan Mosorescu

5 episoade despre conviețuirea în cuplu

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă. Îmi e o foarte bună prietenă. O să se prindă imediat că despre ea este vorba. Ani de zile am primit telefoane de la ea având o reprezentare de Sherlock. Despre cine ai scris acolo? La cine te-ai referit? Despre. La. Pune întrebări. Are răspunsuri.

Am vorbit cu ea câteva minute. Ar fi închis telefonul imediat, dar am insistat să mai adaug ceva. Totul ține de atitudinea adoptată față de o situație sau alta. Starea generală a mea și a apropiaților am mărturisit-o. Suntem cu fundul în sus. A urmat la mine un scurt drum la Arad. Pe drum, la fel ca atunci când spăl vasele sau trebăluiesc prin casă, încep să fac asocieri.

Am multe idei când vine vorba despre conviețuirea în cuplu. Am observat atâția ani. Am ascultat. Pentru mine despărțirea rămâne o opțiune. Am realizat în timp că pentru unele cupluri despărțirea nu este o opțiune. În loc să judec, să-mi dau ochii peste cap, să-i desconsider, am început să mă joc. Mi-am probat îndemânarea de a crea scenarii pentru el și ea. În toate scenariile el și ea doresc să rămână împreună fericiți. Am alungat realitatea cunoscută de mine. Mulți stau împreună, dar sunt nefericiți.

Într-un prim episod i-aș așeza la o masă cu o fotografie în brațe. Am citit cândva, pe o plajă în Turcia, într-o carte cu aforisme de La Rochefoucauld. Ce persoane ar fi început să se iubească dacă s-ar fi văzut din capul locului așa cum se văd cu trecerea anilor? Dar iarăși, ce persoane s-ar putea despărți, dacă s-ar revedea așa cum s-au văzut pentru prima dată?

Cu trecerea anilor ajungem să ne vedem prea bine. Cu o fotografie de la începuturi, aș trece la episodul doi. Le-aș sugera să nu-și mai facă în ciudă unul altuia. Arma asta e ca un pistol de apă al unui prunc de trei ani, inofensivă, dar enervantă. De ce să enervezi o persoană cu intenție?

În episodul trei, el și ea ar fi calmi și angajați să asculte lucruri neplăcute despre celălalt. Bei prea mult. Ai burtă. Mă plictisești. Stai pe telefon la taclale cu posibili rivali. Te plângi încontinuu. Nu faci duș când te bagi la somn. Părinții tăi nu au limite. Soră ta mă cam irită. Ordinea și curățenia se fac și se întrețin de două persoane. Scutecul pruncului provoacă vomă indiferent de gen. Îmi place să ies cu băieții fără tine. Abia aștept un weekend cu fetele. Nu mă mai bate la cap cu întrebări stupide. Când vii? Unde ești? Cu cine? Astea se discută acasă, fără a avea pretenții de interogatoriu. Etc!

În episodul patru, el și ea ar sta bosumflați la masă, dar cu sufletul ușor. El poate și-ar deschide o bere. Ar putea să o întrebe și pe ea dacă dorește. Defulările aruncate în față nu rezolvă nimic, dar deschid un drum. Când cunoști cu adevărat ce-i place și ce nu-i place celuilalt, te poți concentra pe atitudine. Ce atitudine adopți? Acționezi în ciuda celuilalt. Acționezi în beneficiul celuilalt.

Dacă acționezi în ciuda celuilalt și nu iei în calcul despărțirea, atunci trăiește cu asta. Fii nefericit. E un stil de viață ca oricare altul. Dar de ce te mai plângi? Ce drept mai ai să plângi pe umărul unui prieten dacă nu accepți impermanența? Toți ne schimbăm de-a lungul anilor. Fără să fie un lucru rău, el și ea pot munci împreună pentru a fi din când în când fericiți. Ca în poza de la începuturi.

În episodul cinci el și ea ar râde indiferent de rezultat.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cum anume să supraviețuiești cu partenerul în izolare

De la început vă notez despre ce urmează să scriu. O să vă spun cum anume să supraviețuiți cu partenerul în izolare. Nu știu ce anume mă recomandă. Să vedem. Sunt mamă. Am citit Iliada în clasa a IX-a. Am iubit. Am înșelat. Am mințit. Am călătorit. Am ascultat savanți. Am anulat convingerile de acasă. Mi-am omorât simbolic părinții. Asta înseamnă că mi-am luat o doză de maturitate. Alternez în viața cotidiană cu un a fi matur și cu un a fi imatur. M-am despărțit de tatăl copilului. Am citit Opere Esențiale, Freud. Mi-am încercat norocul cu altă relație.

În această relație mi-am adus experiența și am aplicat. De la bun început mi-am expus o părere. Nu-ți cer voie. Nu-mi cere voie. Asta fac persoanele minore. Asta face Mara. Un adult nu cere permisiunea unui alt adult. Pot să ies cu prietenii? Pot să mă joc? Nu. Fiecare decide pentru el. Consecințele se discută. Orice se discută: vizitele părinților, influența prietenilor, preferințele sexuale, convingerile religioase, poftele culinare etc. Desigur că nu a mers ca pe roate. De multe ori am plâns. De multe ori fiecare a adormit la el în pat cu gânduri de despărțire.

Scenariul pentru despărțire are o inspirație. Inspirația mea e Camil Petrescu. După despărțiri dramatice și burlești, îngrijesc și repet replica lui Ștefan Gheorghidiu. Ce-ar fi, …, dacă noi doi ne-am despărți? Simplu și elegant. Au trecut cinci ani. Funcționează experiența acumulată. Replica a rămas nefolosită.

Cum să supraviețuiți cu partenerul în izolare? Despre asta e vorba. Am în cap un cuplu cu drepturi egale. Nici nu mă gândesc la violență sau lipsa iubirii. Variabilele m-ar copleși.

Indiferent că locuiți la casă sau la bloc, fiecare să aibă un spațiu doar al lui. Faceți o listă cu responsabilități, ca Sherlock și Doctor Watson. Dacă v-ați uitat la serial. E vorba despre Elementary. Eu am văzut toate filmele și serialele cu acest personaj. Orice apare cu Sherlock, mă uit. Sunt fană. Anunțați-vă dispoziția și furia. În fața copilului, cine are, amintiți-vă reproducerea. Contopirea trupurilor a creat viață. Contopirea atitudinilor face educație. Râdeți. Dacă nu găsiți motive, gâdilați-vă. Citiți. Vizionați filme. Am și o listă de filme. Dezvoltați pasiuni separate. Nu trăiți pentru celălalt, trăiți laolaltă cu.

Chestionați-vă. Ce vreți cu adevărat? Să îndepliniți programe sau să descoperiți o stare sufletească intensă? N-am vrut să scriu fericire. Fericirea e supraevaluată. Viața are ore hidoase, mizerabile, terifiante. Dar viața mai are și alte ore. Ore de. Bucurie. Satisfacție. Veselie. Sex cu încetul. Privit în ochi. E cumva ambiguă referirea la programe? Trimit la programele din familie și din societate. Fii cine observi că ești, nu cine ți s-a spus că ești.

Izolarea, pe lângă dezavantaje, prezintă și avantajul timpului subiectiv. Ai timp să-ți răspunzi. Ai timp să te cauți. Ai renunțat. Ai început jocul de prea mult timp. De-a v-ați ascunselea poate avea un final în aceste zile. Aici eram! Mi s-a întâmplat să mă găsesc de vreo două ori în timp ce spălam vasele. Spăl vasele de trei ori pe zi minim. Uneori gătesc într-un sfert de oră și spăl vasele jumătate de oră. Chiar azi mi s-a întâmplat.

Vă las acum. M-am așezat la scris și am uitat biscuiții cu ovăz la cuptor. I-am ars. Nu-i nimic. Merg la spălat vase.

Sexul ține de exercițiu. Nadia Comăneci, 10, 10, 10

Sâmbătă am zburat la București. M-am întâlnit cu o prietenă. Discuția a fost egalată sau depășită doar de festinul de la Ad Hoc Bistro. M-am urcat pe tocuri. Mi-am pus rochie strâmtă. Doamna Dunia, nu vreți să respirați și să stați jos? Nu. Cât mai strâmtă! O scurtă conversație din cabina de probă de la croitorie. La biserică m-am așezat pe primul scaun. Să mă uit în gura mirelui când promite că o să iubească până la finalul vieții. Exact! Sâmbătă am avut o nuntă. Un bun prieten s-a căsătorit, iar eu m-am bucurat pentru el.

A intrat cu mireasa în biserică. I-am privit lung. Nu, nu e de mine. Porniseră gândurile, dar le-am alungat. O senzație, un rest de senzație mi-a scăpat. M-am fâstâcit în scaun și mi-au picat ochii pe o scamă minusculă. Pentru că m-am schimbat în grabă, șosetele negre m-au lăsat cu un fir subțire, scurt și negru în unghia mare. M-a enervat toată slujba. Scama și pretenția Bibliei ca femeia să-i fie supusă bărbatului m-au agitat. Eu râd când devin neliniștită. Mă apăr de mică cu zâmbetul.

La finalul slujbei, superbul meu văr mi-a pus mâna pe umăr. N-ai izbucnit în flăcări, e bine! L-am ignorat. L-am chemat la geam să cumpărăm lumânări. I-am aprins o lumânare lui Costel Mosorescu, bunicul nostru. L-am visat. La petrecere m-am holbat la scama din unghie. Ceva de băut? Un cocktail? Nu. Un whiskey. Tata m-a învățat să beau ca un bărbat: puțin și bun. Să revenim la scamă. Să ne imaginăm că scama vorbește.

Te-ai cocoțat tu pe tocuri. Ți-ai pus ciorapi de la Falke. Cureaua aia îți salvează mijlocul deformat de Mara. În oglindă ai stat mai mult ca de obicei. Și ce te-a apucat să te dai cu ulei pe pomeți și nas, caraghioaso?! Mai bine îți cercetai atent picioarele după ce te-ai descălțat de șosete negre. Tu, scamă nenorocită!

Invectivele s-au pierdut în platourile de mâncare. Atunci au trecut prin fața mea. M-am gândit la mama. Cu ce v-au servit? Prima întrebare când reveneam de la o petrecere. Oho! Am cinat regește. Am băut baudelairian. Le-am împuiat capul, curioșilor de mine, cu Baudelaire, hașiș și vin. După miezul nopții, când vinul schimbase percepțiile invitațiilor, o tânără doamnă s-a trântit pe scaun și în dialog cu mine. Acum am aflat ce vârstă ai! Avusesem deja o discuție similară cu o și mai tânără doamnă. Da, sunt mai destrăbălată de fire, am făcut-o pe Mara la 14 ani. Glumesc! Să vă întreb altceva. Cum anume arată o femeie după 35 de ani? Nici un răspuns clar, bâlbăituri fără semnificații. Nu am timp să mă plictisesc oriunde m-aș duce în mulțime. Perfectul simplu și râsul mă pun în lumina reflectoarelor.

Cum vorbesc firesc despre orice, oltenisme, femei, hașiș, credite, coronavirus, rochii, istorie, sex rar apucă gura să se răcească. Noroc! Țelina intensifică gustul vinului. Nu vă supărați, domnul barman, aveți un caiet unde ne notați paharele băute? Ziceai că ai fost pe insulă? Plajă, peisaj, alcool, n-ai dus lipsa sexului?

Am adormit, după petrecere, cu personalitatea amplificată. Simțeam enorm. Gândeam cu invidie la sunetele colorate și la culorile muzicale. De ce n-am îndrăznit? Hașiș, cocaină, hașiș, cocaină! Uite-mă pe străzile din Lisabona cum fug ca un boboc de gâscă într-un magazin oarecare ca să scap. Înapoi în pat am revenit cu gândurile la sex. De ce se plictisesc partenerii unii de alții? Nu o să țin minte. O să zic că țin minte. Ce idee simplă. Uite! Am ochii mari. Repet. Sexul, ca oricare altă activitate executată impecabil, ține de exercițiu. Nadia Comăneci. 10, 10, 10. Să exerseze mai mult. Cine? Bărbatul și femeia. Se mint. Asta e, asta să țin minte! Bărbații și femeile se mint. Nici unul nu spune cu adevărat ce îi place. Dacă ai spune ce îți place, cum să te plictisești de sex? Ce trist! Ce mincinoși! O să adorm.

Am adormit.

Foto: Bogdan Mosorescu

Femeia scapă de pantalonii de casă, de șoșoni, de conversații casnice. FEST-FDR

Duminică seară. O casă universală. Oameni. Familia.

Un om se pregătește de duș. Altul își aranjează hainele. Mama verifică programul copilului. Tata s-ar putea să se bucure că luni începe munca. Dar la fel și mama. Puțini abia așteaptă să înceapă săptămâna. Au idei noi de aplicat. Majoritatea par pierduți în zare. Ochii de Bambi spun totul. Disconfortul unei seri de duminică ne urmărește de secole. Începe munca. Începe școala.

Duminică seara. O casă universală. Oameni. Cuplul.

El într-un colț. Meșterește ceva. Ascultă muzică. Moțăie pe canapea. Ea în alt colț. Își face unghiile sau le roade. Aruncă o privire furișă spre el. Merge să se spele pe cap. Își pune un pahar de vin și își strânge mai tare șnurul pantalonilor de casă. Mai aruncă o privire. El simte. Ochii îi pică pe pantaloni. Pe turul pantalonilor. Unde e toată lenjeria sexi? Ciorapii? Tocurile? De ce umblă în cizmele alea hidoase? Zici că a încălțat un animal.

Un scenariu. Vă propun un altul.

Teatrul Național are campania AMÂNDOI. Cumperi un bilet, primești două. A merge la spectacole, la salariile din România, înseamnă să-ți satisfaci un moft. Și de aceea este de profitat de campania AMÂNDOI, iar de mâine începe și FEST-FDR.

FEST, Festivalul European al Spectacolului Timișoara.
FDR, Festivalul Dramaturgiei Românești.

În loc de o duminică respingătoare, mâine e luni, creează o duminică spectaculoasă. Ieși la teatru.

Bărbatul îi dă o șansă femeii să scape de pantalonii de casă, de șoșoni, de conversațiile casnice. Ai dus gunoiul? Nu a venit gazul. Ați înțeles ideea. Femeia îi dă o șansă bărbatului să renunțe la grijile casei. Amândoi se transformă fizic și psihic. Ea caută lenjeria neagră. Încalță tocurile. El pune cămașa neagră și ochii pe fundul și pulpele femeii suită pe tocuri.

La spectacol s-ar putea să caște. Să se uite unul la altul. Nu înțeleg nimic. Zice el. Mai bine stăteam acasă. Zice ea. Vă asigur că ați luat decizia corectă. Mergeți pe recomandări. Sunt zeci de spectacole. Unul sigur o să fie pe gustul dumneavoastră. Pe drumul spre casă, dispoziția o să fie alta. O să discutați despre spectacol chiar dacă nu ați înțeles. Facturile au rămas în urmă. Rochia s-au putea să dezvelească un picior. Lumina s-ar putea să pice pe chipul bărbatului și să vă reamintească de ce v-a atras. Uneori uităm de ce ne-am îndrăgostit. Gunoiul face asta. Și curentul. Și telefonul. Și plintele neînlocuite. Și termopanele defecte.

Teatrul Național unește. Ieșiți la spectacole. Haideți să ne vedem la teatru!

Mâine o să fiu la Sunt o babă comunistă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dacă unul dintre parteneri este model de inexistență

Am scormonit prea mult în trecut. Cărțile de specialitate au provocat asta. Am decis să iau o pauză de la psihanaliză. M-am apropiat de bibliotecă și mi-am ales un roman de Huxley. Mereu revin la el. Este unul dintre autorii mei preferați. M-a cucerit acum câțiva ani. În timp ce mă îndrăgosteam iremediabil de el, încercam să-i fac și pe alții să se îndrăgostească.

Datorită acestei apucături, am o amintire în gara din Budapesta. Pe o bancă ușor mizeră, cu un ton însuflețit și emfatic, am citit unei prietene un fragment din Punct contrapunct.

De două zile citesc Dans grotesc. Am fost atrasă repede în poveste. Atitudinea părtinitoare m-a ajutat să dispar în Londra alături de Gumbril. Gumbril este personajul principal masculin. Aseară am părăsit Londra, am părăsit ficțiunea.

în seara aceea fusese un model de inexistență. Am citit. Am recit. Am fost incapabilă să-mi controlez mintea. Analiza a revenit.

Așa conviețuim în cuplu cei mai mulți dintre noi. Unul dintre parteneri este model de inexistență. Ah, gânduri nesuferite! Am încercat să le alung cu un pahar de vin. Drumul până la bucătărie și acțiunea de a turna în pahar n-au avut reacția dorită. Nu m-am potolit, mintea accelera în asocieri teribile.

Cuplurile observate de mine cunosc puterea compromisului. Eu cunosc puterea compromisului. E necesar pentru înțelegere, dăinuire și uneori pentru momentele fericite în familie.

M-am aruncat pe canapea. Obrajii ardeau. Model de inexistență m-a dat peste cap. O avea legătură și cu teoria mea. Femeile care nu iau decizii în viața de cuplu, să plece sau nu de lângă partener, își schimbă culoarea părului și experimentează diferite freze. Nu am cu ce să-mi susțin teoria și nici o femeie nu mi-a confirmat. Le cunosc doar frământările și necazurile sufletești unora dintre ele. Câteva persoane observate și analizate fără voia lor nu constituie obiect de studiu.

Am încercat să repet figura din gara de la Budapesta. Să citesc cuiva fragmentul. O revenire la umor am dorit, dar am eșuat. Am abandonat cartea pe moment. Cu mintea pornită, cu o tristețe ca din senin pe capul meu, am sorbit vinul și mi-am pus un episod din Friends.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Zice Dunia

Fericirea este supraevaluată. Nefericirea la fel. Cu depresia nu glumim, dar mai întâi e nevoie să o luăm în serios.

În lumina afirmațiilor plictisitoare de mai sus, notez o observație. Am întâlnit multe persoane care aleg nefericirea din cuplu. Singur și nefericit nu suportăm.

Nu trag nici o concluzie, nu analizez, las deoparte cinismul. Mi se pare memorabilă observația.

Foto: Simona Nutu

În poveștile mele o despărțeam pe mama de tata

M-am întrebat de multe ori cum ar fi fost viața mea dacă aș fi studiat Psihologia. În liceu am avut două mari iubiri: literatura și psihologia/filozofia. Am ales să-mi dezamăgesc profesorul de filozofie care mi-a și comunicat. Te-ai gândit bine? Ești sigură că vrei la Litere?

Mărturisesc că nu am aprofundat subiectul. Mâzgăleam pe caiete și în foi de la prima compunere primită. Cu apucătura asta, îmi era clar că locul meu este la Litere. În secret visam să ajung un scriitor faimos. Destăinuindu-mă prietenelor, mi se părea uneori imposibil, iar alteori ușor de pus în practică.

Când mă uit acum în urmă, mi-e tot mai clar motivul pentru care scriam. Puneam pe hârtie o viață așa cum mi-aș fi dorit-o eu. În poveștile mele o despărțeam pe mama de tata și o recăsătoream. Au ajuns foile și pe mâinile lor. Nu mi-e rușine să povestesc cum a reacționat fiecare. Prefer să notez că tata a apelat la umilință, iar mama la vinovăție. Să nu mai scrii, mi-ai făcut numai rău cu prostiile tale. Consider că în punctul ăsta am fost dezamăgită de mama mea. La tata renunțasem să mai am așteptări.

Da, am crescut într-o familie patriarhală. O voce, una singură conta în familia noastră. Dispoziția generală era dictată de dispoziția unui singur individ. Noi trei, mama, sora și eu, făceam o alianță slabă împotriva lui.

Defularea prin povești patetice de dragoste în stilul Sandra Brown m-a ajutat o perioadă. Cel puțin nu m-am întors împotriva bărbatului, dar am rămas cu sensibilități. Răspund unor cuvinte, aparent acceptate de convențiile sociale, cu furie și dispreț. Îmi pierd respectul pentru o persoană dacă o aud interzicându-i partenerului o activitate de unul singur. Cum adică să ieși fără mine?, Nu-ți dau voie să mergi în oraș. Etc.

Acceptarea mi-e străină în această situație. Gândesc în felul următor: Cât am fost fată, tata nu mi-a dat voie, mi-a interzis. Nu capul meu a trasat o direcție sau alta. Cât sunt femeie, bărbatul să-mi dea voie, să-mi interzică? Mut exemplul și din perspectiva masculină. Femeia să-i interzică, să nu-i dea voie.

Într-o relație de parteneriat, cu încredere acordată și câștigată, nimeni nu interzice nimic. Fiecare decide cât respect acordă persoanei cu care împarte perna, visele, complexele de inferioritate, frustrările, satisfacțiile, realizările.

Am scris în copilărie pentru a-mi imagina o viață pe care nu o aveam. În adolescență, am căutat atenție. Așa m-am remarcat. Scrisul a devenit ceva distinct al meu. În facultate m-am oprit descurajată de posibile critici. La master am căutat să impresionez. Foloseam toate cuvintele învățate în patru ani de facultate. A urmat potolirea. M-am întrebat: De ce caut așa mult să impresionez niște oameni despre care zic că nu contează pentru mine? Oare contează, iar eu sunt atât de lașă, atât de oarbă?

Stagnarea în interogație m-a ajutat să depistez o atitudine. Răspunsul lipsește. Între timp m-am direcționat să mă impresionez pe mine.

Progresez.

Foto: Simona Nutu

Interesul poate fi sclavia sentimentală

Foarte rar am întâlnit cupluri pe care să le plac. Cel mai mult am admirat parteneriatul unor prieteni gay, dar și ei s-au despărțit. O asemenea despărțire aduce, pe lângă o monstruoasă durere, și admirație. Când nu mai este iubire, pleci.

Oamenii stau împreună din diferite motive. Un interes îi ține într-o relație. Sunt conștientă că interes, cuvântul, vă duce cu gândul la factorul economic. Nimic mai greșit. Fiecare persoană este purtătoare de interes la un moment dat pentru un alt individ. Interesul suportă un ansamblu de elemente.

Interesul poate fi fericirea unui copil. Interesul poate fi o casă moștenită. Interesul poate fi menajul casei. Interesul poate fi sclavia sentimentală. Interesul poate fi o promovare în carieră. Interesul poate fi descoperirea Americii într-o haină de la Chanel. Interesul poate fi nevoia de afecțiune. Interesul poate fi alinierea în fața convențiilor.

Etc.

Îmi făceam mustrări de conștiință că judec. Asta până mai ieri deoarece hotărâsem să nu mai fac asta. Să judec persoane și situații. Între timp mi-am îndulcit raționamentul. Indiferent de nobila mea decizie, observ în jurul meu, pe A și B, pe X și Y, pe Alfa și Omega. De fiecare dată am simțit balanța cum se înclină. Ca un martor mut, am stat lângă stăpâni și supuși. Un stăpân, un supus fără a arăta cu degetul bărbatul sau femeia.

Relațiile se compun dintr-un stăpân și un supus. Rar, ca prietenii mei gay, am întâlnit parteneri. Când într-o relație bărbatul e stăpânul, m-am amuzat de atitudinea lor compensatorie în fața femeii. Gândirea patriarhală e reparată prin gesturi nenaturale și bombastice de simpatie. Aș putea să jur, dacă nu m-ar împiedica mândria și cenzura, că și în relația mea am parte de compensații. De fiecare dată când s-a întâmplat să fim pe același loc mai multe femei iubite, eu în prezent, altele în trecut, am primit asigurări de afecțiune printr-o mână care se odihnea pe genunchiul meu, un sărut pe frunte sau o îmbrățișare scurtă. M-am enervat și l-am admirat în același timp. O să învăț și eu lecția asta.

Port în palatul minții multe asemenea relații. Povestind despre, nu emit o judecată. Mă întreb, cu disperare, dacă iubirea, sentimentul nobil al rasei umane, are puncte comune cu prostia. Parcă ne naștem cu toții nesătui de iubire, iar la primul semn de afecțiune ne lepădăm de orice raționament. Femeile acceptă agresivitatea, bărbații suportă umilințe în numele iubirii.

Ce detestabilă simțire, îmi zic uneori. Mă simt trădată de iubire pentru că îmi anulează gândirea. Și ce e greșit să-ți dorești un parteneriat? Să ai lângă tine pe cineva care îți respectă gândirea și nu te respinge că nu te supui unor convenții?

Ce naiba e greșit de acceptă oamenirea, în numele iubirii, umilințe, dureri și jigniri?

Or să zică unii că atunci nu e iubire. Uite fleoșc! E iubire când se schimbă întreaga dimensiune a ființei pentru că celălalt a încetat să te mai iubească. Dar nu asta mă interesează pe mine. Mă interesează cum să ne activăm gândirea când iubirea ne umilește.

Mă mai interesează, dacă îmi stă în putință, să transmit că partenerii cresc împreună. Rar intrăm într-o relație egali intelectual. Datoria partenerilor constă în a augmenta capacitățile celuilalt, iar dacă observăm că începem să ne ducem la vale, să dăm bir cu fugiții.

Acceptabil în numele iubirii poate fi stagnarea, dar deteriorarea ființei este de neîngăduit. Nu trăim în Siria să iubim pentru hrană și adăpost. Trăim într-o țară civilizată, indiferent de gradul de corupție, și avem datoria să iubim cu capul.

Iubirea cu capul creează relații bazate pe respect și bunăvoință.

Căutați-vă iubirea, dar creșteți un coechipier.

Foto: Diana Bodea