Rinocerizarea a atins o preocupare a publicului. Coronavirusul ne transformă

În 4 martie a avut loc premiera spectacolului Rinocerii la Timișoara. Piesa a fost scrisă de Eugen Ionesco. Regia îi aparține lui Gabor Tompa, un regizor extraordinar al teatrului românesc modern.
Sau.
În 4 martie s-a născut, la Timișoara, Berenger. Pentru a face teatru e nevoie de un singur lucru: omul. Romeo Ioan este omul despre care vorbește Peter Brook. Actorul Romeo Ioan a reușit să stabilească legături desăvârșite: cu viața interioară, cu ceilalți actori de pe scenă și cu publicul.

Am fost în public în 8 martie. Romeo Ioan a stabilit o legătură cu mine. Berenger s-a născut sub ochii mei. Sunt martor.
Dar.
Să vă povestesc puțin despre minutele dinaintea începerii spectacolului. Am ajuns mai devreme. M-am pozat cu Bogdan Mosorescu în oglinzile de pe hol. În timp ce-mi verificam frumosul chip pe ecranul telefonului, o voce din difuzor ne-a reamintit prevențiile pentru coronavirus. Am ridicat ochii din telefon. Suntem deja în spectacol? Mosorescu a ridicat din umeri și ne-am îndreptat spre locurile noastre.

Eugen Ionesco a scris despre absurdul existenței. Eugen Ionesco a trăit în perioada în care doctrina nazistă s-a răspândit. Rinocerii, piesa, înfățișează un răspuns la consecințele nazismului. Spiritul uman se rinocerizează. În 2020, spiritul uman continuă să se rinocerizeze.

Rinocerizarea a atins o preocupare a publicului. Coronavirusul ne transformă. În sală, publicul a tușit prea puțin, iar foiala a fost aproape inexistentă. Spectatorii au urmat actorii.
De mult timp n-am mai fost așa încântată de un spectacol. Nivelul meu de interes s-a modificat. Actorii, decorul, gesturile și replicile m-au pricopsit cu impresii puternice. N-am evadat din realitate. Uneori merg la teatru ca să evadez. Nu și de data aceasta. Am fost acolo. Am existat. M-am bucurat de viață. Tot Peter Brook, l-am menționat mai sus, afirmă că teatrul este viață.

Am zărit o scânteie. Viața e fragilă. Contează ce atitudine adoptăm. Ne rinocerizăm sau? Sau ne păstrăm farmecul și superioritatea de ființe gânditoare.
S-a născut Berenger la Timișoara. Mergeți să-l celebrați cu prezența în 27 martie, ultima reprezentație din această lună. Luptați apoi împreună cu Berenger împotriva forței care ne invadează și ne transformă viața.

Reverențe actorilor, Teatrului Național Timișoara, regizorului Gabor Tompa și scenografului Helmut Sturmer.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nu e la radio. Nu e la televiziune. Domnelor și domnilor, Alina Ilea în social media

Hai că opresc acum. Mai discutăm și noi.

O redare fidelă a ultimelor cuvinte înregistrate luni la o întâlnire cu Alina Ilea. Cine este Alina Ilea? Nu-i nimic dacă nu știți. Nici eu n-am avut habar despre Giuseppe Tomasi di Lampedusa, iar doamna Adriana Babeți a asigurat întreaga sală că este în regulă. O să aflați! Cine este Adriana Babeți? Nu o să continui acest joc. Nu mă ocup de absurd, uneori mă trezesc în.

Duminică la prânz m-am grăbit spre o cafenea din centru. Îmi propusesem să ajung mai devreme, să-mi comand cafeaua și apa, iar apoi să răsfoiesc cartea lui Peter Brooks. De pe scaun, instalată comod, să o întâmpin pe Alina. S-o privesc venind. Să-i zâmbesc ca o gazdă. Nu s-a întâmplat. Alina era deja instalată comod. M-a întâmpinat. M-a privit. Mi-a zâmbit. A rămas doar să-mi scot cartea și să dau drumul la reportofon.

Înainte să vă povestesc despre Alina Ilea, țin să vă spun fără ocol că o să evit următoarele cuvinte: frumoasă, bună, foarte. În acest articol, Alina nu este cea mai frumoasă și nici cea mai bună actriță de la Național. Nici măcar cu alipirea justificatoare în opinia mea. Alina Ilea are o vocație.

Alina Ilea este actiță la Teatrul Național Timișoara. Duminică am sorbit o cafea împreună și i-am luat un interviu. Am înregistrat 53 de minute. Ultimele 15 minute împreună le-am păstrat pentru noi două.

Am început cu.
De ce actriță, Alina?
Măi, cred că întotdeauna mi-a plăcut pe scenă. Îmi amintesc că la grădiniță. A urmat povestea de la grădiniță unde a jucat-o pe Albă ca Zăpada. Nici o emoție nu a tulburat-o, era fascinată de colegi și de ea însăși. Am verificat. Nu se legăna, nu-și ridica uniforma în cap și nici nu o răsucea pe deget ca mine. După a pierdut contactul cu scena. În școală nu s-a ocupat cu teatrul. A făcut 5 ani balet.

O să înșir informații despre Alina.
A studiat balet la Școala Populară de Artă. A fugit de acasă să dea admitere la UNATC, Coregrafie. A revenit acasă. N-a mai avut bani de București. A dat la Psihologie. O interesa din perspectiva copilului zbuciumat. Până când într-o zi.

Într-o zi a zărit pe o ușă rezultatele examenului de actorie. Asta e! Vorba ei, nu a mea. S-a pregătit cu Luminița Stoianovici. Cine e Luminița Stoianovici? V-am zis. Nu mă joc. O să dau câteva minute înainte la înregistrare. N-am trecut nici de primele 10 minute.

Ești născută aici?
Da, născută, crescută la Timișoara, dar. Bineînțeles, și Alina, ca mulți alții, o corcitură și ea. Apar în interviu Basarabia, Ungaria, Polonia.

Următoarea întrebare am uitat-o. Mi-am impus să ascult. Să nu întrerup. M-am ținut de plan, dar memoria nu mi-a luat în seamă atitudinea demnă și corectă. M-a lovit cu uitarea.

Care este primul spectacol în care ai jucat?
Primul spectacol cu public pe o scenă profesionită l-am făcut în anul III, Panorama minunățiilor, Intermezzo de Cervantes.

A urmat o discuție amplă despre actorii de reprezentare și actorii de retrăire. M-a purtat Alina, destul de ușor, vocea ei seduce, prin teoria lui Stanislavski. Un actor de reprezentare învață forma unor emoții și le folosește în spectacol. Nu există un actor pur de reprezentare. Un actor de retrăire își caută în timpul repetițiilor resorturile declanșatoare de emoții. Am folosit în dialog și expresia cusut cu ață albă. Ața albă semnifică tehnica unui actor. O să dau din nou înainte câteva minute. E de ajuns. Cum pentru Alina este de ajuns să aibă două momente totale pe spectacol. Ca un consumator de teatru redutabil confirm că are chiar mai multe.

Nu vă mai povestesc despre al patrulea perete, despre categoriile de public, despre telefoanele care sună în timpul spectacolelor, despre numele altor actori care s-au ivit în interviu. Notez doar că unii actori atenționează publicul sau întrerup spectacolul din cauza telefoanelor.

Câteva minute bune am discutat despre comunism, despre Baba comunistă, ultima premieră a Naționalului. I-am împărtășit Alinei părerea mea. Să mergi în altă țară de Crăciun și să asculți colinde. Nu e limba ta, nu simți nimic. Cum sunt eu când merg la serbările Marei de Crăciun și toți copiii cântă în germană. La fel dacă te-ai născut după 89 și n-ai crescut cu bibelouri și covoare persane. Nu ai nostalgii.

Alina, teatru de provincie sau teatru de capitală?
Eu nu mai văd această separare, acest divorț. România are orașe puternice cultural: Timișoara, București, Iași, Cluj, Brăila, Sibiu, Constanța. Ce le lipsește acestor orașe, ce îi lipsește Timișoarei ca actorii să fie expuși pe plan național? O televiziune puternică. Un radio puternic. Noi știm actorii din București nu pentru că mergem la teatru în București, ci pentru că îi vedem la televizor, îi auzim la radio.

Ai un rol preferat din spectacolele actuale?
Aniversarea. Tu n-ai văzut spectacolul. Să vii să-l vezi. Și Scene dintr-o căsnicie.

Sunt importante modelele în viață?
Mama mi-a fost un model. Am admirat-o pentru forța cu care a trecut prin viață. Ei îi datorez forța pe care o am eu azi. Apoi profesoara de sport din liceu, sportivă de performanță. Tămășoiu o chema. Am făcut gimnastică ritmică. O femeie extraordinară. Rigurozitatea ei era greu de dus, dar sportul m-a disciplinat. Echipa mea din liceu a lucrat la nivel de performanță. Parantează în interviu. Alina, adică îți bagi capul între picioare, mai poți? Râsete. Chiar așa nu, dar în Piața Roosevelt picioarele mele beau și fumează. Din liceu am deprins disciplina. Aș mai menționa pe doamna Colțeanu, profesoară la Psihologie. Cine este doamna Colțeanu? V-am zis. Nu mă joc. Mentorii mei, Emil Reus și Luminița Stoianovici. Au avut enorm de spus în cariera mea. Plus modelele temporare.

Cum te-a afectat în carieră nașterea? Ești mama a trei copii.
Primul copil a apărut în anul I de facultate. Am întrerupt un an. Copilul e ceva important. Un an din viața mea la douăzeci și ceva de ani nu o să fie capăt de lume, gândeam. Și nu a fost. Aveam energie și încredere. Următorul copil a venit după nouă ani de zile. Deja eram actriță în Teatru. După al treilea copil am pierdut niște roluri. Revenirea a fost mai grea. Să-mi recâștig locul în teatru. Nu mi-a fost afectat jocul. M-a ajutat. Copiii sunt o sursă de inspirație. Recunosc, le-am răpit din timpul lor, dar copiii se adaptează la modul de a fi al părinților. Nu i-am neglijat niciodată. Am compesat timpul dedicat actoriei. Copiii mă țin în formă. O mare parte din orgoliu mi-a dispărut. S-a diminuat.

Urmează punctul. Am scris mult, dar credeți-mă, am măcelărit interviul. Am tăiat mult.

Punctul.

Se întâmplă pe scenă, Dunia, și nu se întâmplă tot timpul, momente când joci și ai senzația că intri în altă dimensiune. Concret, nu e delir, nu e nimic mistic în treaba asta. Se întâmplă ceva acolo. E catartic. Când s-a terminat spectacolul parcă ești nou născut, parcă o iei de la început. Speranța și-a redobândit dimensiunea din copilărie. Totul e bun și frumos. Pentru asta, eu sunt privilegiată.

Foto: Bogdan Mosorescu

Sunt o babă comunistă. Sunt o fată psd-istă

Afirmația Sunt o babă comunistă reprezintă un act de curaj. La fel ca Sunt o fată psd-istă. Nu stă nimeni să analizeze circumstanțele de viață. De ce nostalgii după comunism? De ce preferințe pentru PSD? Asta dacă nu ești Dan Lungu și ai de scris o carte.

Dacă ești, efectuezi o anchetă. De acolo reiese că baba comunistă își iubește tinerețea, stilul de viață, unicul cunoscut și recunoscut, obiceiurile.

Deja v-am oferit multă informație despre spectacolul Sunt o babă comunistă, ultima premieră a Naționalului. Firește, vă îndemn să mergeți la teatru! Mai puțin nostalgicii. S-ar putea să fie deranjați. S-ar putea să atingă puncte sensibile. Făt Frumos s-a necăjit când actorii au reinterpretat dansul Călășului. A uitat pactul cu ficțiunea. Și-a reactivat afecțiunea pentru un bunic, pentru niște zile ale copilăriei.

La fel ca mine, Făt Frumos a trăit puțini ani în comunism. Noi am învățat despre. Am studiat comunismul ca fenomen petrecut în țara noastră. Recunoaștem însă multe obiecte din viața oamenilor din acea epocă. N-aveam capacitate intelectuală să adulmecăm fricile, dar altfel povestim despre covoare persane, bibelouri, Pepsi etc. Recunosc! Uneori cumpăr Pepsi la sfert, din sticlă, pentru că-mi amintește de copilărie. Am chiar acum o sticlă în frigider și sincer, deține aceeași forță de seducție asupra mea ca vazele sau coșarul pentru maică mea.

Mi-ar plăcea să vă dau un fel de cheie. Cum anume să priviți spectacolul. Nu am. Depinde de educația și curiozitatea fiecăruia. Pentru mine e o datorie să nu uităm ce s-a întâmplat. Apartamentele date de comuniști nu au nici o importanță pentru persoane ca mine. Noica a făcut închisoare. Blaga la fel. Vulcănescu a murit în. Faptele bune se anulează în fața torturii și crimei.

Ceaușescu le-a dat apartamente părinților noștri. Ceaușescu l-a închis pe Stenhardt.

Ceaușescu le-a dat locuri de muncă părinților noștri. Ceaușescu a confiscat averi de la greci și i-a trimis în lagăre de muncă.

Ceaușescu a interzis avortul. Ne-a omorât mame, mătuși, vecine, prietene.

Așadar, nu am nici o cheie, dar. Actorii sunt grandioși. Îmi permit o atitudine părtinitoare. Consum teatru de ani și mă simt ca acasă în sala de spectacole. În ciuda subiectivismului, actorii o să vă cucerească. O să le permiteți să vă supună voința, să vă răpescă două ore din viață.

Iar la final o să aplaudați. Vă promit!

Foto: Bogdan Mosorescu

Femeia scapă de pantalonii de casă, de șoșoni, de conversații casnice. FEST-FDR

Duminică seară. O casă universală. Oameni. Familia.

Un om se pregătește de duș. Altul își aranjează hainele. Mama verifică programul copilului. Tata s-ar putea să se bucure că luni începe munca. Dar la fel și mama. Puțini abia așteaptă să înceapă săptămâna. Au idei noi de aplicat. Majoritatea par pierduți în zare. Ochii de Bambi spun totul. Disconfortul unei seri de duminică ne urmărește de secole. Începe munca. Începe școala.

Duminică seara. O casă universală. Oameni. Cuplul.

El într-un colț. Meșterește ceva. Ascultă muzică. Moțăie pe canapea. Ea în alt colț. Își face unghiile sau le roade. Aruncă o privire furișă spre el. Merge să se spele pe cap. Își pune un pahar de vin și își strânge mai tare șnurul pantalonilor de casă. Mai aruncă o privire. El simte. Ochii îi pică pe pantaloni. Pe turul pantalonilor. Unde e toată lenjeria sexi? Ciorapii? Tocurile? De ce umblă în cizmele alea hidoase? Zici că a încălțat un animal.

Un scenariu. Vă propun un altul.

Teatrul Național are campania AMÂNDOI. Cumperi un bilet, primești două. A merge la spectacole, la salariile din România, înseamnă să-ți satisfaci un moft. Și de aceea este de profitat de campania AMÂNDOI, iar de mâine începe și FEST-FDR.

FEST, Festivalul European al Spectacolului Timișoara.
FDR, Festivalul Dramaturgiei Românești.

În loc de o duminică respingătoare, mâine e luni, creează o duminică spectaculoasă. Ieși la teatru.

Bărbatul îi dă o șansă femeii să scape de pantalonii de casă, de șoșoni, de conversațiile casnice. Ai dus gunoiul? Nu a venit gazul. Ați înțeles ideea. Femeia îi dă o șansă bărbatului să renunțe la grijile casei. Amândoi se transformă fizic și psihic. Ea caută lenjeria neagră. Încalță tocurile. El pune cămașa neagră și ochii pe fundul și pulpele femeii suită pe tocuri.

La spectacol s-ar putea să caște. Să se uite unul la altul. Nu înțeleg nimic. Zice el. Mai bine stăteam acasă. Zice ea. Vă asigur că ați luat decizia corectă. Mergeți pe recomandări. Sunt zeci de spectacole. Unul sigur o să fie pe gustul dumneavoastră. Pe drumul spre casă, dispoziția o să fie alta. O să discutați despre spectacol chiar dacă nu ați înțeles. Facturile au rămas în urmă. Rochia s-au putea să dezvelească un picior. Lumina s-ar putea să pice pe chipul bărbatului și să vă reamintească de ce v-a atras. Uneori uităm de ce ne-am îndrăgostit. Gunoiul face asta. Și curentul. Și telefonul. Și plintele neînlocuite. Și termopanele defecte.

Teatrul Național unește. Ieșiți la spectacole. Haideți să ne vedem la teatru!

Mâine o să fiu la Sunt o babă comunistă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ne oprim vreodată din a crede în finaluri fericite? Frumoasa și bestia

Se fac doi ani de când am stabilit prioritățile din viața Marei. Pe primul loc este sănătatea, urmată de joc și joacă, apoi învățarea. Nu mă dezic oricât de intense și numeroase sunt presiunile.

Sucită ușor de la cerințele inumane, dacă mă întrebați pe mine, adresate preșcolarilor și școlarilor, am devenit un furnizor de valori pentru Mara. Cu alte cuvinte, o influențez sistematic spre valorile materiale și spirituale create de omenire. Acasă ne-am ridicat bibliotecă. O plimb prin librării și muzee. Participăm la evenimente cu teme științifice: medicină și astronomie până în prezent. Cultivăm interesul pentru filmul documentar. Anul trecut am devenit admiratoare entuziaste ale festivalului Astra. Facem planuri pentru anul acesta. Astra venim! Călătorim în lume pe urmele personalităților. Ieșim la teatru.

De teatru, din observațiile mele, Mara s-a îndrăgostit cel mai tare. Abilitățile intelectuale m-au ajutat să-i transfer Marei nu doar plăcerea de a savura un spectacol, dar și frenezia alegerii vestimentare. La teatru scoatem rochiile, mătăsurile, pălăriile, pantofii cu toc sau de lac în cazul ei.

Ultimul spectacol savurat pe îndelete a fost Frumoasa și bestia de la Național. La a doua vizionare pentru amândouă, eu mi-am permis să o studiez pe Mara. Trecut-au anii… Frumoasa și bestia, unul dintre cele mai vesele spectacole de la Național, poate fi comparat cu o dimineață de mai. Zâmbești involuntar. Te simți fericit. Îți revine încrederea în rasa umană. Asta simt eu cel puțin în fața unui nou născut, într-o zi de primăvară când mugurii stau să plesnească în pomi și la Frumoasa și bestia.

De pe chipul Marei mi-am luat povestea de la Frumoasa și bestia. Creuzetul de emoții m-a trecut prin peripețiile personajelor. Mi-am văzut fata râzând cu hohote. Am înregistrat spaima. Mara și-a acoperit ochii. Nu vreau să văd asta, mama, acum o să țipe la Belle! Lacrimile care i-au schimonosit fața m-au asigurat de puterea ei de empatie. Educația, cu rolul ei negativ aici, de alterare, nu a pregătit-o de pactul cu ficțiunea. Mara a trăit alături de Belle suferința de a fi despărțită de iubitul ei tată.

La finalul spectacolului am aplaudat actorii și mi-am aplaudat fata. M-am simțit mulțumită intelectual de prestarea de pe scenă și mândră sufletește de copilul meu. Satisfacția e dublă de cele mai multe ori. O împart între mine și ea. Orice realizare a ei o așez și pe umerii mei. Muncesc cu mintea la educația copilului meu.

Îndrăznesc să vă recomand spectacolul indiferent de vârstă. Ne oprim vreodată din a crede în finaluri fericite? Ne resemnăm să trăim fără dragoste? Renunțăm la a doua șansă? Motivele sunt excelent jucate de actorii Naționalului în colaborare cu Opera. Cristina Vlaicu ajunge cu vocea la oricine: entuziast sau cinic.

Lunile astea, aprilie și mai, amintesc de amor, în orice manifestare a lui. Dăruiți-vă o stare de spirit la teatru. Frumoasa și bestia este un mijlocitor garantat de beatitudine.

Ne vedem la teatru! Mara nu o să refuze nici a treia oară Frumoasa și bestia.

A vorbi, a stabili, a acționa, Tricoul Inteligent

Pregătisem azi un articol despre Athos. Sunt curioasă: Unde v-a purtat gândul când ați citit Athos? La contele de la Fere? Mie contele îmi apare primul în minte când aud numele acesta. La munte? La o companie de servicii în tehnologia informației? Poate aveți un prieten sau o rudă care lucrează la Athos Timișoara? Eu cunosc mai multe persoane angajate de.

Orice v-ați reprezentat, nu e adevărat. Athos este un câine pe care l-am găsit într-o zi pe stradă și intenționam să scriu despre. Poate dorește cineva să-l adopte după ce cuvintele mele umblă la emoții. Doar că nu mai pot să mă concentrez la animalul ăla puternic și pupăcios ca orice câine vagabond.

Sunt surescitată. Eram în așteptare până azi de dimineață. O să aibă loc diseară o ședință foto pentru cea mai nouă colecție a Tricoului Inteligent. Mi-am dorit, și nu găsesc un adjectiv care să exprime forța năzuinței, să realizez ședința foto la Teatrul Național Timișoara.

Săptămâna trecută am contactat-o pe blânda Georgeta Petrovici. Mă ajută cu? Are bunăvoința să? Mă îndatorează la? Amabilitatea ei ajunge să potolească și agitația mea. Vocalele și consoanele cedează ușor când le rostește ea, iar eu simt cum dau înapoi. Mă opresc și trag aer în piept.

La 11 de dimineață am primit telefonul. Am permisiunea să realizez fotografii cu Tricoul la Teatru. Știți ce e Georgeta într-o reprezentare gramaticală? E verb. Pentru că Georgeta face acțiunea. Am întâlnit multe persoane adjective, grămezi de articole și adverbe, și nelimitate persoane prepoziții.

Cu Georgeta vorbești, stabilești, acționezi. E ca o lege universală. Așa că diseară o să am ședință foto la Teatru. În foaier, rochii, zâmbete, lumini, intenții, speranțe. În sală, repetiții pentru piesa De ce iubim femeile după Mircea Cărtărescu.

Mă tot izbește Raiul în ultimele săptămâni. Avantajul unui necredincios, nu așteaptă un Rai promis, îl apucă cu ambele mâini din reprezentările lumești. Un Rai am trăit în Thassos, un alt Rai o să am diseară la Teatru.

Înțelegeți acum de ce nu am reușit sub nici o formă să mă adun și să scriu despre pupăciosul Athos, câinele găsit pe stradă? O să revin cu un text separat despre el. Și ca fotografie la articolul de azi, o să caut adaug ceva din Manila, Philippines. Am un cititor acolo.

Te salut, dragă cititorule, de oriunde mă citești.

Foto: google

Curat murdar un spectacol apropiat de public

Ieri seară am ajuns la teatru cu doi adolescenți; ea elevă de liceu, el elev la gimnaziu. Special pentru ei am ales spectacolul O scrisoare pierdută.

La intrare am făcut puțină conversație. Cine a scris piesa? Care este subiectul? Observați vreo diferență la ținuta mea vestimentară? Pe amândoi i-am rugat să se îmbrace ca pentru teatru: ea rochie, el cămașă. I-am complimentat și ne-am așezat la locurile noastre.

Apariția actorilor în mijlocul spectatorilor pe o platformă de dimensiuni mici i-a lăsat cu gura căscată. Mirarea lor m-a liniștit. Mi-am zis mie că urmează distracție pentru ei. Un firicel de emoție am purtat pe sub rochia elegantă: neliniștea să nu-i plictisesc.

Subiectul piesei l-au recuperat repede din amintire: Zoe pierde o scrisoare de amor a prefectului Tipătescu. Întâmplarea provoacă o serie de situații tragic-comice. Sunt absolut convinsă că au perceput comicul, dar nu au priceput tragicul. Caricaturizarea societății a rămas o notiță dintr-un manual plictisitor la o piesă semnată Caragiale.

Într-un fel i-am înțeles. De când merg eu la teatru nu am simțit mai mult ca aseară intenția directoratului de a se apropia de public. Didascaliile (instrucțiunile primite de actori) mi-au muncit și mie mințile. De ce cară Ghiță polițistul o tavă cu pahare la fiecare apariție? De ce Zoe își schimbă mereu culoarea părului și freza? De ce Tipătescu imită vocea unui țigan sau a lui Robert de Niro în Nașul? De ce afecțiune între Nae Cațavencu și Zoe?

În timp ce mă frământam cu aceste întrebări a fost nevoie să dau indicații la rândul meu. Paul, adolescentul meu cu o minte pătrunzătoare, îți trăia zgomotos emoțiile. A strigat de vreo două ori ca reacție la ce se întâmpla pe scenă.

La final am aplaudat cu frenezie. Mie mi-a devenit clară simpatia pentru Călin Stanciu Junior. Teatrul Național, prin direcția abordata în ultimii 2 ani, livrează publicului o familie. Apreciez fiecare actor, dar îl prefer pe Călin Stanciu Junior. A jucat impecabil rolul lui Tipătescu? Probabil toți actorii și-au jucat rolurile impecabil. El manifestă în fiecare interpretare.

Călin Stanciu nu l-a jucat aseară pe Tipătescu, ci a fost Tipătescu.

După o piesă de 2 ore, durata spectacolului, am plecat acasă într-o stare de spirit excelentă, pentru că doamnelor și domnilor, asta face teatru din noi, ne bucură viața.

Foto: Piclisan Adrian