Piața Roosevelt. Viața adevărată are loc fără dumneavoastră

Consumul de spectacole de teatru, în provincie, duce la un sentiment familial. Teatrul Național Timișoara realizează uneori o simbioză cu publicul. Actorii și spectatorii conviețuiesc avantajos prin spectacole care distrează.

Spectacolul Piața Roosevelt, de Radu Afrim, cheamă oamenii să gândească în pauze. …ca și când viața căreia i-ați fost destinat ar avea loc în altă parte. Ea există. Există în alt loc. Dar la un moment dat ați ratat o bifurcație. O singură dată, o decizie greșită. Iar acum, viața adevărată are loc fără dumneavoastră. Apoi râsete.

Cugetarea de mai sus îi aparține lui Bingo, personajul Claudiei Ieremia. I s-a potrivit mănușă. Mi-am zis asta și în timpul spectacolului. Care altă actriță de la Național putea să rostească mai sever, mai sârguincios?! La fel cum Alina Ilea, Aziza pe scenă, și-a lipit pur și simplu de corp personajul.

Consumul de spectacole de teatru, în provincie, duce la un sentiment familial. M-am așezat pe scaun în sală ca la masa de duminică de la mama.  Dacă aș avea o masă de duminică la mama. Nu am, dar sentimentul rămâne și oricine poate să se transpună. I-am sorbit din priviri pe actori. Ah, uite-o pe Alina! Victor! Cătălin! Claudia! Călin! La acest spectacol, cu scuze, dar fundul lui Călin a atras multe priviri feminine din sală și nu numai.

Spectatorii râd la acest spectacol. Râsetele se întrerup. Pauză de gândire. În aceste pauze, m-a impresionat Andrea Tokai. Personal, consider spectacolulul Piața Roosevelt, spectacolul Conchei. Celelalte personaje îndeplinesc roluluri secundare, de susținere și evidențere pentru Concha. O imensă forță de seducție se desprinde din personaj, prin interpretare. Uneori greu îmi puteam dezlipi ochii de la. Îmi venea ușor când trecea Călin prin față, am avut noroc și cu locuri în primul rând.

Cine locuiește la Timișoara și n-a ajuns la spectacol, să-și facă timp. Cine nu locuiește, dar vizitează, să-și facă timp. Cine citește aici, să-și facă timp.

Aș fi curioasă dacă m-ați contrazice.

Ne vedem la teatru!

Foto: Bogdan Mosorescu

Festivalurile actuale, bâlciurile reinterpretate

A avut loc la Timișoara, la final de săptămână, Flight Festival. Sâmbătă și duminică am luat cu Mara activitățile la rând. Tot ce au propus organizatorii pentru copii, am încercat.

Când am părăsit festivalul, înainte să urc în mașină, m-am uitat peste umăr. Puhoiul de oameni de la intrare mi-a reținut atenția. Trăim în epoca festivalurilor. Un nou mijloc de distracție pentru oameni. Dar chiar e nou? Sigur am dezbătut subiectul cu prietena mea pe drumul spre casă. Mara s-a lungit pe banchetă. În oglinda retrovizoare am văzut un picior ridicat la tetieră.

Nu ți te se pare că festivalurile sunt de fapt bâlciurile reinterpretate? N-am așteptat răspuns. E fix ca la circ, doar că acolo te atrăgeau animalele, iar aici numele celor care cântă pe scenă. Atmosfera nu diferă: gălăgie, praf, spectacole, petreceri, vânzători și cumpărători.

În prezent, în ceea ce privește lumea circului, oamenii s-au sucit în purtare. Apărătorii drepturilor animalelor au concluzionat că cei needucați își duc odraslele la spectacolul de circ. Firește, nu sunt de acord! Circul reprezintă o lume aparte, este o cultură.

Spectacolele de circ presupun numere de gimnastică, iluzionism, momente comice și prezentare de animale dresate. Dacă circul pierde partea de dresaj, atunci rămân celălalte activități. Oamenii care alcătuiesc echipa, ce părere aveți despre ei? Un grup care nu se stabilește pe nici un teritoriu, mutându-se de pe un loc pe altul. Stilul de viață i-a obligat să devină o familie și să transmită meseria de la părinte la copil. Cine să înțeleagă mai bine modul specific de supraviețuire? Așa se ivesc dramele. Uneori oamenii depășesc condițiile de viață cunoscute.

La festival mănânci și bei la prețuri de speculă. Vă amintiți merele glazurate pe băț așezate la intrarea în circ? Nu mi-au plăcut niciodată. Dar un măr glazurat semnifica o separare de realitate. Pentru câteva ore, cu dulciuri la suprapreț, acceptai minunata lume a circului. Fascinantele femei în costume sclipitoare, cu ciorapi și body-uri speciale care se ridicau pe frânghii și executau exerciții primejdioase. Bărbații cu păr cătrănit și abdomen lucrat care aruncau cuțite sau înghițeu foc. Leii cu coamele imense care se alintau cu dresorul. Un măr glazurat semnifica toate astea.

În prezent, la festivaluri cheltui și pe o datorie sufletească. Mă folosesc în continuare de mărul glazurat pe băț. Un măr mai înseamnă și iarbă, și sex. Stresul epocii a modificat și mijloacele de desprindere de muncă. Suprasolicitați la muncă, divertismentul a fost obligat să pluseze, să mizeze mai mult ca niciodată.

Un festival cuprinde niște cetățeni obosiți, epuizați. Poate de aceea nu m-a prins niciodată. Sigur am mai scris despre. Mă odihnesc suficient. Dorm nopțile. Un intelect liniștit respinge hărmălaia, iar prețurile de speculă îl inflamează ușor.

Ce anume plătiți când mergeți la un festival? Ce semnificații are mărul glazurat?

Între noi fie vorba, prefer circul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Erendira, povestea nu mi-a picat bine, dar spectacolul e incredibil

În relațiile dintre oameni mereu recomand sinceritatea. Să exprimi ce îți place și ce nu-ți place. Atrag atenția asupra formulării. Să nu ataci! Să nu reproșezi! Nu nu afișezi condescendență! Persoanele să discute indiferent de situația dificilă, stânjenitoare, gravă.

La locul de muncă, sinceritatea reprezintă o armă. După cum știm, arma salvează și ucide în același timp. În cazul meu, bloggerul care recomandă, mă aflu uneori în poziția ingrată de a scrie despre un subiect care nu corespunde gustului și preferințelor mele.

Aici intervine dispoziția mea naturală, dacă o am, să vă atrag atenția asupra unui subiect care nu este pe placul meu, dar asta să nu vă împiedice de a vă forma propria părere. Nu mă lăsați să vă spun cum să gândiți. Nu doresc asta oricât de mult îmi susțin convingerile.

Curând am fost la spectacolul Erendira de la Teatrul German. Lejer o să ghiciți. Nu mi-a plăcut. O bunică își prostituează nepoata. Trupul Erendirei recuperează o datorie. 50 de pesos costă o strategie sexuală concepută de bunică și suportată de nepoată.

De la începutul spectacolului, filologul din mine și-a prins mințile în simbolistica peștelui. Scenografia piesei este grandioasă. Revenită acasă, imediat am cotrobăit în bibliotecă după Tratat de istorie a religiilor de Mircea Eliade.

Balaurii, șerpii, scoicile, delfinii, peștii sunt embleme ale apei; ascunși în adâncurile Oceanului, sunt pătrunși de forța sacră a abisului; dormind în lacuri sau străbătând fluviile, ei distribuie ploaia, umiditatea, inundațiile, controlând astfel fecunditatea lumii. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, p. 219.

Am încercat asocierile. Erendira ține un pește într-un borcan. Simbolistica înjumătățită m-a derutat. Un os de pește într-un borcan. Unde să mergi cu mintea? Sufletul mi s-a oprit oricum în scena lungă a unei zi din viața Erendirei. Un act sexual după un act sexual, un bărbat intră, altul iese.

Când eram copilă, mergeam cu caprele pe câmp. Mama ne-a purtat de grijă și sexual. Pe mine m-a învățat că sânul femeii se lasă dacă e atins de bărbat. O credință corectată abia în liceu în urma unei discuții cu fetele. Penibil și amuzant, dar mama a refuzat să poarte astfel de conversații cu noi. Tata avea strategia lui. Bătea orice băiat îndrăznea să se atingă de fetele lui. Reputația lui nu ne-a apărat de circumstanțe. Urcam poteca unei păduri într-o zi când o voce mi-a paralizat mușchii. Taci, fă, futu-ți morții mă-tii, ți-am zis să faci cum îți spun! În jurul unei fete erau adunați cinci sau șase băieți care își așteptau rândul între picioarele ei.

(Contrar a ceea ce ați putea crede, nu este vorba despre un viol, ci despre un act sexual consimțit. Pentru a putea iubi un băiat, o făceau toți poștă. Așa ne exprimam noi pe atunci).

Creierul meu reptilian a primit mesajul. N-am atacat, mi-e rușine. Am fugit de am rupt pământul. Mă simțeam rușinată și vinovată că dădusem buzna peste o asemenea atrocitate. Mi-am încordat atunci mușchii vaginali, mi i-am încordat și la Erendira.

Sunt filolog. Pe lângă detașarea firească a spectatotului, eu cunosc și teoria: pactul cu ficțiunea. Pe scenă nu o femeie suporta un act sexual impus. Un personaj atrage atenția asupra primitivismului unor vremuri, asupra dezumanizării, asupra răului din oameni. Trist, dar măiastru, spectacolul cuprinde un umor incredibil. Rigurozitatea bunicii la negocirea actului sexual smulge zâmbete, un râs amar, de situație.

Mă gândesc la borcanul Erendirei, la apa care spală păcatele, purificând și regenerând. La fel cum apa nu se manifestă în forme, nu-și depășește condiția virtualului, la fel Erendira nu-și depășește condiția de victimă. Erendira își dobândește o limită.

Nu a fost pe gustul meu Erendira. Dar vedeți, povestea nu mi-a picat bine, dar spectacolul e incredibil!

Foto: Simona Nutu

Bărbații se pot vindeca de amante

Mi-e capul plin de filme proaste și spectacolul de aseară de la Teatrul Maghiar. Filmele proaste de Crăciun mă atrag dezamăgitor de tare. Se pare că renunț greu la clișee. Nu las nimic și pe nimeni să intervină între atenția mea și scena sărutului dintre el și ea. Îmi pocnesc degetele, chipul se congestionează, zâmbesc tâmp. Iubirea este ultimul basm la care renunțăm, rostește patetic un personaj feminin dintr-un film vizionat zilele trecute.

Cred și eu asta! Educația mea nu se potrivește cu manifestările romantice, dar suspin și mă bucur la fiecare final fericit. Ca nuca în perete, spectacolul de aseară mi-a smuls toate pornirile romantice. La comun, așa se cheamă spectacolul. Textul a fost scris de Thomas Vintenberg și Mogens Rukov, iar regia îi aparține lui Radu Alexandru Nica.

Despre ce este vorba? Mai multe persoane decid să trăiască la comun cu drepturi și obligații egale. Două cupluri și alte 3 persoane împărtășesc aceleași convingeri. Criza se declanșează când un bărbat aflat deja într-o relație se îndrăgostește de o altă femeie și decide ca aceasta să se mute împreună cu ei.

În acest moment toate convingerile se restabilesc. Marile teme ale umanității sau coșmarurile umanității se desfășoară într-un ritm alert în fața spectatorului: proprietatea privată, stima de sine, masculinitatea, umilința, interdicția, iertarea, complexul lui Oedip.

Dacă trecem puțin în viața personală, am nevoie să mă urmați, se întâmplă să citesc în aceste zile Psihologia femeii de Karen Horney. Subiectele abordate de Horney mi-au permis să primesc spectacolul de aseară cu alte sentimente. Freud mi-a anulat zeci de indignări, dar Horney mi-a băgat pentru totdeauna în cap că femeia este și bărbatul face. Ce vreau să spun cu asta? Mai multe vorbe goale, mai multe fraze inutile rostite de psihanaliști? Nu. Intenționez să clarific. Femeia poate să facă sex, să procreeze și să nască doar fiind. Bărbatul acționează și își demonstrează, și redemonstrează bărbăția de fiecare dată.

Am privit aseară cu luare aminte o situație. O femeie abandonată de bărbat pentru o altă femeie mai tânără. Nu tu ești dificilă, situația este dificilă. A rostit consolator un locuitor al casei tinerei iubite.

Te face să te gândești. În asemenea situații, ce anume ne deranjează? Ne îndreptăm atenția și reproșurile spre cea de-a treia persoană care nu are nimic de-a face cu cele două individualități care au alcătuit cuplul înainte. Individualitățile separat nu și-au gestionat eficient așteptările și pretențiile. Ne concentrăm prea mult la celălalt pe lipsuri și prea puțin pe calități. Infidelitatea este un simptom, nu o boală. Tratată, există șanse de vindecare. Bărbații se pot vindeca de amante, femeile se pot vindeca de amanți.

M-am îndepărtat de spectacol, dar v-am rugat să pășim în afara textului. O să mă opresc.

Vă sugerez să abandonați gravitatea și să râdeți înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

A evada din realitate e clișeizat, dar asta căutăm

Merg de ani de zile la teatru. La început împinsă de la spate și în coloană. Eram elevă. Apoi din curiozitate. Tot un fel de împins de la spate, dar altă reprezentare. De câțiva ani am început să pledez pentru. Provocator mă exprim cu: instig la cultură.

Expunerea pe blog a părerilor despre diverse spectacole mi-a îngreunat umerii. M-am întrebat: Cât să mai scriu aiurea despre teatru fără nici o bază? Și m-am pus pe citit. Diverse etape am traversat. Am scris despre spectacole prin filtrul emoției. Am apelat la cuvinte simandicoase, dar goale. Am probat rigoarea unei recenzii.

O învățătură s-a prins de mine, diferența dintre spectacol și piesă de teatru. Una-i una, alta-i alta. Asta e teorie: seacă, stearpă, mai întotdeauna respingătoare.

Cei mai mulți mergem la teatru pentru emoție. A evada din realitate e clișeizat, dar asta căutăm. O oră sau două să nu avem habar de tot ce înseamnă viața de toate zilele cu facturi, chirii, rate la bancă, viață sexuală nesatisfăcătoare, divorț, meșteri, părinți, copii etc!

Înainte de spectacol se lasă întunericul în sală. Publicul e în febră. O forfotă dedusă, nu-ți vezi companionul. Ce secunde bezmetice! Eu mereu mă întreb: Oare o să picăm undeva ca Alice? O cădere lungă și buf!

Începe!

Aseară a apărut în fața spectatorilor Gigi Căciuleanu. Nu e prima oară pentru mine. L-am mai văzut pe scenă. De data asta a citit de pe foi.

Când m-am dus la psihiatru
El mi-a spus: 1, 2, 3, 4.
Hai, mai ieftin să mi-o lase
La-m rugat. Dar nu: 5,6.

Medicina nu-i un moft
Mi-a spus: Hai: 7,8.
Creirii-ncepu să-mi frece
Pân-a ajuns la 9, 10.

Târguiala fi ținută
Tot așa pân la o sută
El tăcând, Eu dând din gură
Și apoi alte mii și sute

Eu țâcnit
Iar el
mă fu..ră.

Versurile fac parte dintr-un spectacol marca Gigi Căciuleanu. Încercați să vă imaginați cuvintele, sensurile, reprezentările prin dans acum. O clipă închideți ochii. Ați reușit să fantazați? Nimic asemănător cu factura la curent.

Ăsta e teatru, e putința omului capabil de a-și îmbogăți viața. Restul e durere și marketing.

Înainte de punct, instig. Mergeți la teatru. FEST-FDR e în plină desfășurare.

La ora 21 o să fiu din nou la Sala 2 a Teatrului Național.

Ne vedem la teatru!

FEST-FDR, Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești.

Notă: Pentru a doua oară, am acceptat să fiu partener al Teatrului Național Timișoara pe parcursul desfășurării festivalului.

Mulțumesc.

Foto: Diana Bodea

Gaițele, bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi

Acțiunea din Gaițele de Alexandru Kirițescu se petrece în casa Anetei Duduleanu, văduva unui mare moșier. În casă mai locuiau fiica cea mică, Margareta, împreună cu soțul, Mircea Aldea, și două servitoare. Ne aflăm undeva în Oltenia, pe la 1930.

În această casă toată lumea urlă, practică sarcasmul, se evidențiază egoismul. Membrii familiei par să dea concurs pentru premiul cel mare – cel mai meschin din familia Duduleanu. Există și un intrus în familie, Mircea Aldea. El se consumă încet, până la disperare, iar deznădejdea lui duce la conflict și se sfârșește în tragedie.

Cum repertoriul Naționalului cuprinde spectacolul Gaițele o să țin pentru mine o parte din acțiunile care alcătuiesc conținutul. Temele le divulg. O să le descoperiți pe următoarele: familia, iubirea, avariția, infidelitatea, sinuciderea etc, toate mustind de umor. Este totuși o comedie oricât de negre sunt reprezentările despre societatea românească.

Pentru noi nici n-ar putea să aibă altă reprezentare în afară de comedie. Dar să știți că altfel au stat lucrurile când s-a jucat pentru prima oară. După o oarecare cercetare, puțină, e drept, am descoperit răspunsul autorului la întrebarea: Cum am ajuns să scriu această piesă?

Împrejurări familiale mă determinaseră să locuiesc, câtva timp, la Craiova. Pe acea vreme, Oltenia aparţinea la vreo nouă sau zece familii de mari moşieri, pe ale căror pământuri ţăranii pălmaşi erau exploataţi cu sălbăticie. […] Am avut prilejul să cunosc îndeproape pe aceşti moşieri şi zarafi, din care se recrutau conducătorii ţării. Am cunoscut lăcomia, avariţia, trufia şi cinismul lor, lipsa din sufletele lor a oricărui simţământ uman, bestialitatea lor. Şi atunci, încercând să urmez pilda strălucită a marilor înaintaşi realişti ai scenei, am luat calea satirei sociale şi am scris Gaiţele, piesă în care m-am străduit cu adevăr şi mânie, să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune. Aşa s-a născut piesa de faţă. Premiera a provocat stupoare. S-a râs, dar cu inima strânsă şi, la ieşire, spectatorul burghez simţea ceva amar pe cerul gurii.

Spre deosebire de acele vremuri, cetățenii de azi părăsesc sala de spectacol cu zâmbetul pe buze. Eu așa am ieșit, iar în timpul spectacolului, m-am abținut să nu râd atât de tare încât să deranjez actorii de pe scenă. M-am apucat cu mâinile de burtă în momentul în care Aneta, Zoie și Lena fug la gard să vadă mortul.

Aplauzele de la final spun multe, inclusiv despre jocul actorilor. La Timișoara, Mălina Manovici a dat viață silfidei Margareta absolut savuros, făcând un rol bun în cariera sa.

Dacă se ivește prilejul de a merge la Gaițele, nu ezitați, mergeți cu încredere. Răsplata e grandioasă.

În închiere, o replică delicioasă reținută de mine: Bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi.

O mie de motive să fii copil în Europa

Caracterul previzibil declarat în articolul Ratări personale aduce azi un text despre teatru. De ce teatru?

Arta de a reprezenta în fața unui public un spectacol este îngrozitor de veche. A apărut în vremurile întunecate ale oamenilor, în zilele acelea înfiorătoare în care răceala aducea moartea, caria ducea la anodonție, vârsta de 30 de ani traducea bătrânețea. Cam așa a început teatrul: ca un minut de detașare, de rupere de realitatea brutală și mizerabilă, ca un strop de magie.

Există pentru cei interesați o istorie a evoluției teatrului. Eu am descoperit câteva date esențiale pe paginile unei cărți semnate de Camil Petrescu. Camil Petrescu a condus ani de zile un teatru. Am suficiente informații să notez aici nume nemțești, orașe, un baron poate. O să renunț. Știu că plictisesc și ar urma să mă părăsiți. Tot mai mult am convingerea că a trecut vremea oamenilor fascinanți. Aceia care te lasă cu gura căscată. Florin Piersic e un exemplu.

Cantitatea de informație, colosală de altfel, ne-a împins spre Insta Stories, un mijloc de a ține omul mereu conectat, departe de el însuși, de gândurile personale. O lege fundamentală, turma are rătăciții ei. Unii aleg și azi teatrul ca mijloc de divertisment, ca tehnică de detașare, ca punct de despicare a realității în două: s-a ridicat cortina, adio indiscreții și superficialități de corporație vorbitoare de romgleză.

Acestui public, rătăciților, i se adresează și festivalul Copil în Europa care începe azi. În diferite locuri din oraș, în perioada 3-12 octombrie, se poate urmări: O mie de motive, 12 octombrie, ora 19, Sala multifuncțională a CJT cu Florin Piersic Junior; ArtOrchestra, 3 octombrie, ora 19, scena Casei Tineretului, Leul Ra, 8 octombrie, ora 19, Casa tineretului etc.

Intrarea este liberă, dar pe bază de rezervare online.

Poate ne vedem!

Să nu lezezi! O mie de motive

O să mă compar, în rândurile care urmează, cu Eugen Ionescu. Fără griji, stabilesc doar niște asemănări comportamentale. Condițiile mele de viață nu au produs o ruptură totală între om și mediul sociocultural ca în cazul lui Ionescu.

Am descoperit pe paginile cărții lui Radu Beligan, Între acte, o confesiune. În urma spectacolului Rinocerii, jucat la Paris, Ionescu a declarat că a fost cea mai bună reprezentație. După spectacol, la autor acasă, l-a luat deoparte pe Beligan și i-a mărturisit că este un Beranger formidabil, peste Jean-Louis Berrault și peste Laurence Olivier, dar că nu poate declara asta jurnaliștilor, având relații de muncă cu ei.

Mă aflu într-o situație similară. E imposibil, în atmosfera unui oraș de provincie, frunce sau nu, să faci astfel de declarații. Să nu lezezi. Sună ca o poruncă. Ca măsură, vă iau și eu deoparte aici pe blog și vă mărturisesc că am doi actori preferați: Alina Ilea și Călin Stanciu Junior.

Mi-am exprimat preferința în diverse grupuri, iar la un moment dat chiar mi-au auzit urechile: știu oricum că tu îl placi pe Stanciu. Nu am ridicat din sprânceană. Aș fi făcut-o, dar nu pot. Corect este: îmi place cum joacă Călin Stanciu Junior. Despre persoană am nesemnificative cunoștințe, pagina de facebook a actorului fiind tot un fel de reprezentație.

Vă povestesc toate astea deoarece am văzut de curând la Sala 2, piesa Frați de Dave Williams cu Florin Piersic Junior. Din distribuție au mai făcut parte Matei Chioariu și Călin Stanciu Junior. Nu știu pentru alții ce a însemnat repartizarea lui Stanciu, dar mie mi-a confirmat punctul de vedere. Teatrul Național Timișoara are pe lângă mulți actori buni și dedicați, un actor cu o aptitudine deosebită, un om care manifestă artă.

Aseară, Florin Piersic Junior a urcat din nou pe scena Naționalului pentru piesa O mie de motive după Duncan Macmillan, regia Horia Suru. Un spectacol cu o interacțiune permanentă cu publicul – (eu însămi am spus cu voce tare: Să mănânci fructe direct din pom) – a prilejuit celor prezenți o scurtă întâlnire cu Stanciu și actul lui creator.

Știți? Marius Manole m-a cucerit făcându-mă să cred că e Mihail Sebastian. Pe Călin Stanciu l-am văzut în multe roluri, dar mi-l reprezint ca Tipătescu, iar de aseară ca pe tatăl lui Florin Piersic Junior și care dintre noi, născuți în România, nu știm cine este tatăl lui Junior?

Pactul cu ficțiunea se pierde pe undeva. Încetez să mai raționez la un spectacol cu actori neîntrecuți și mă las captivată de situații, de caractere, de replici, de dialog, de monologuri. De ce se întâmplă asta? Pentru că avem o mie de motive să mergem la teatru, iar primul este starea de spirit.

Am primit o incredibilă stare de spirit datorită lui Florin Piersic Junior, iar Călin Stanciu Junior promite și el multe asemenea stări.

Sper să ne vedem cât mai des la teatru. Puteți să mă trageți într-un colț și să-mi mărturișiți preferații dumneavoastră.

Promit, nu o să scriu pe blog.

Foto: Piclisan Adrian

În căutări de cărări

Dacă aș pierde-o pe Mara într-o încăpere aglomerată, într-o zi de duminică, aș avea mai mult de jumătate șanse să o găsesc în următorul minut după ce aș pune următoarea întrebare strigând: Mergem azi la teatru?

Ce spectacol, mama, ce spectacol?

Expusă din primii ani la teatru și manifestări de artă, Mara s-a obișnuit. Mi-am infectat copilul cu artă, o alegere personală, așa cum alții își infectează copiii cu religia, vegetarianismul sau jocuri pe calculator. În nici un caz, nici al meu, nici al celorlalți, nu a fost alegerea copiilor. Copiii suntem noi, adulții, în primii ani de viață.

Cu obișnuința creată cu ajutorul meu, de a merge la teatru aproape săptămânal, am ajuns la Merlin să vedem spectacolul Crăiasa Zăpezii. De vreo doi ani Mara preferă un loc în primul rând singură. Eu merg undeva în spate și butonez de multe ori telefonul. Așa s-a întâmplat și la Crăiasa Zăpezii. Butonam telefonul când am auzit vocea Sabinei Bijan. Am clipit scurt. În cap începuse să se deruleze melodia lui Edith Piaf.

Non, rien de rien, non, je ne regrette rien
Ni le bien qu`on m`a fait, ni le mal
Tout ca m`est bien egal
Non, rien de rien, non, je ne regrette rien.

Pe scenă, Sabina Bijan dezvăluia copiilor ce urmează să se întâmple. Am ratat pactul cu ficțiunea. Pe tot parcursul spectacolului Sabina Bijan a rămas Sabina Bijan. Am acceptat rolul de povestitor, dar impactul Sabinei Bijan asupra mea a fost total în Je ne regrette rien.

La spectacolul Je ne regrette rien m-a luat o prietenă. Trebuie, dar trebuie să vezi piesa asta, mi-a zis. Din păcate nu se mai joacă la Teatrul Național.

După spectacolul de la Merlin a urmat și o întâlnire cu Sabina Bijan. Am aflat că este în căutări de cărări. Mi-a plăcut mult alăturarea de cuvinte: căutări-cărări. Două ore am petrecut împreună, eu mirându-mă de naturalețea desființării spațiului dintre actor și spectator. Toată lumea știe că actorii nu sunt percepuți ca persoane de oamenii obișnuiți. Ei sunt asemenea zeilor, iar teatrul, instituția, reprezintă chiar Olimpul.

I-am ascultat vocea ca vrăjită. Realitatea se întrerupea cu scurte fugi în amintiri: Non, rien de rien, non, je ne regrette rien! Consider că în asta constă talentul unui actor, în impactul asupra spectatorului.

Ne-am despărțit cu zâmbete și o strângere de mână. Am simțit în strângerea aceea promisiuni nerostite și neînchipuite.

Fără să știu ce o să ne rezerve viitorul, pot afirma că există posibilitatea să înceapă o frumoasă prietenie.

Vedem!

Foto: Mile Sepetan

Scene dintr-o căsnicie sau un spectacol pentru Oricine

Scene dintr-o căsnicie nu este un spectacol pentru amatori. Atenție! Scene dintr-o căsnicie este un spectacol pentru Oricine.

Johan și Marianne sunt căsătoriți de 10 ani, au două fetițe și o casă. Amândoi au cariere prospere. În jurul lor, ca pe o pânză desăvârșită de Monet, stau prietenii și familia.
Johan o iubește pe Marianne. Marianne îl iubește pe Johan. Ei se înțeleg, ei vorbesc aceeași limbă.

Când începe să se destrame cuplul perfect se ivește întrebarea: De ce? Johan și Marianne păreau să aibă totul. Convențiile au fost bifate. Fericirea înseamnă familie, copii, o casă, un serviciu, prieteni. Au respectat ingredinetele, iar rețeta s-a dovedit un fiasco.

Johan și Marianne se despart. Un mariaj eșuat.

Ca spectator, te apucă disperarea. Ai pe scenă o radiografie a pretențiilor de la o viață de familie. În loc să simți, începi să gândești. Actorii, prin prestație, se dovedesc un stimul prea puternic. Ce naiba mai poți face pentru a rămâne o familie?

Încet, încet, experimentând emoții puternice, unii dintre noi reușim să ne punem întrebările corecte. În fond ce anume s-a sfârșit? Căsnicia sau iubirea? Sunt cumva cele două sinonime?

Societatea, prin convenții, le pretinde împreună. Omul, prin trai zilnic, pricepe că iubirea nu poate fi prinsă în formule. Johan și Marianne divorțează, dar Johan și Marianne se iubesc până la adânci bătrâneți.

Începeți să vă puneți întrebările corecte și poate unii dintre noi o să sfârșim în același pat la bătrânețe.

Vă salut admirativ, Alina Ilea, Claudia Ieremia, Ion Rizea.

Cu drag, o mare consumatoare de teatru și de stări de spirit.

Foto: Piclisan Adrian