Cu dosu-n sus și în relație

A doua oară deschid pagina pentru a scrie. Prima data m-am răzgândit. M-am blocat. Am văzut alb în fața ochilor.

E trecut de zece seara. Mara s-a retras în dormitor. Mateiu doarme lângă mine. E liniște. Vecinul se uită dimineața la filme porno. Mi-aș începe ziua. Aș fugi la bucătărie să pun de ceai. Să pornesc aparatul de cafea pentru miros. Să mă așez cu cartea în brațe să citesc. Să visez în fața hărții. Să plănuiesc excursii în care sunt șanse să nu ajung niciodată.

Mai bine dorm. Mâine nu o să fiu capabilă să parcurg nici măcar cinci pagini de carte, fie Pastorala, fie despre educația Montessori.

În fine. Dacă mi-am furat singură din orele de somn, vă las aici un scurt fragment din monumentalul Roth. Să nu aveți îndoieli sau ezitări. Citiți tot ce vă pică în mână de Roth.

Da, suntem singuri, cumplit de singuri, și întotdeauna ne așteaptă un strat și mai profund de singurătate. Nu putem face nimic pentru a scăpa de asta. Nu, singurătatea n-ar trebui să ne mire, oricât de surprinzătoare ar părea ea în fața experienței noastre. N-ai decât să te dai peste cap, dacă vrei, dar apoi n-ai să fii altfel decât cu dosu-n sus și singur, în loc să fii cu capul sus și singur.

În fine 2. În loc să dorm sau să mă uit la un film prost de Crăciun, v-am lăsat câteva rânduri despre singurătate. De două zile rumeg la fragmentul ăsta. M-a surprins la geam, îl păzeam pe Mateiu cum doarme afară în căruț.

În fine 3. Concluzia.
Sunt cu dosu-n sus și în relație.

Câte lumi în lumea asta! Lumea celui cu drujba. Lumea celui ucis de drujbă.

Ziua de ieri aș putea să o reduc la trei telefoane primite. Primul, dimineața, m-a anunțat despre o crimă. Un bărbat a intrat cu o drujba în casa unei familii. A omorât tatăl în timp ce acesta își ajuta copilul să sară gardul. Pe la prânz, mi s-a cerut mai mult decât atenția. Un copil de trei ani abandonat se află în recuperare la spital în urma unei operații pe cord deschis.

Din minutul acela lumea s-a micșorat, s-a întunecat. Un trup de copil zace la spital. Nimeni nu vine în vizită, nimeni nu varsă o lacrimă pentru el. Nu-i lipsește nimănui. Ca întotdeauna, gândurile mi s-au mutat la Mara. Mara să zacă la spital. Mara să suporte singurătatea neînțeleasă de un copil. Oare ce o fi în căpușorul lui, în capul oricărui copil abandonat?

Fix în acest moment mă întreb cum se suportă habotnicii. Mentalitatea lor e responsabilă de acel trup firav care zace în spital.

Nu știm cum să ne trăim viața. Învățăm de la primul țipăt, acel țipăt de durere pe care unii dintre noi nu reușim să-l transformăm cu umor într-o reprezentare suportabilă. În literatură, Kafka a scris în numele bolnavilor de viață.

Seara, un ultim telefon m-a pus la curent despre un stop cardiac al unei superbe tinere care s-a întâmplat să facă parte și din campania mea #poartaocarte. Într-un film, telefonul mi-ar fi picat din mână pe o muzică sumbră. Regizorul ar fi dat indicații să-mi fie filmat îndeaproape chipul înțepenit. Câteva secunde nu m-am mișcat. Nu am simțit. Nu am gândit. Am împietrit.

Am revenit la activitatea mea. Luam cina. I-am zâmbit Marei. Am renunțat să-i povestesc. Îmi interzisese discuțiile triste de la amiază când am împărtășit cu ea despre copilul din spital. La culcare, i-am citit din Micul prinț. Am isprăvit cu. Am acoperit-o. Am sărutat-o.

Pe canapea, cu o carte pe genunchi, Privește, înger, către casă, mi-am fixat privirea în întunericul de afară. Câte lumi în lumea asta! Lumea celui cu drujba. Lumea celui ucis de drujbă. Lumea copilului de trei ani care zace la spital. Lumea studentei de 25 de ani cu stop cardiac. Lumea Marei. Lumea vieții la bloc.

Orice om care a deprins să supraviețuiască și-a construit o lume a lui. Persoanele au rol de cărămizi. Ne construim case cu minți asemănătoare. Ne izolăm în grupuri. Câte lumi în lumea asta!

M-am întrebat aseară cum să trăiesc mai departe când știu. Știu de acel trup de la spital. Știu că a fost abandonat. Știu că sunt voci care îi descurajează pe cei curajosi. Nu adopta! Nu știi ce iei! Ca la măcelărie, nici o diferență.

Singurătatea este ceva scârbos. Te roade la interior. Te mutilează la exterior. Singurătatea te transformă într-o stană de piatră hidoasă. Sentimentele nepotrivite cioplesc în expresiile feței.

Niciodată nu o să-mi plec urechea la entuziaști. Viața e minunată dacă tu ești minunat, dacă tu ești bun, dacă tu manifești iubire!

Copiii abandonați, victimele psihopaților, victimele bolilor n-au nimic de-a face cu această filozofie stupid de roz. Viața conține ore intense de chin, de durere, de umilințe, de boli.

Câte lumi are lumea asta!

Iar eu trag de mine să râd înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Zice Dunia

Fericirea este supraevaluată. Nefericirea la fel. Cu depresia nu glumim, dar mai întâi e nevoie să o luăm în serios.

În lumina afirmațiilor plictisitoare de mai sus, notez o observație. Am întâlnit multe persoane care aleg nefericirea din cuplu. Singur și nefericit nu suportăm.

Nu trag nici o concluzie, nu analizez, las deoparte cinismul. Mi se pare memorabilă observația.

Foto: Simona Nutu

Pentru asta sunt prietenii, să nu murim singuri

994439_825477954129027_1066079934911566541_nS-a întâmplat de câteva ori să povestesc despre întâmplările și situațiile vieții din cuplu și să primesc o săpuneală.

Cu ce fel de oameni te întovărășești?

Oameni normali, răspund eu. Prieteni de care m-am atașat în timp fără un anumit interes. Într-adevăr dețin cultul prieteniei. Prietenii, la fel ca iubirea, pot fi greu de explicat. Din orice direcție, științific sau metafizic, prietenia și iubirea scapă de legile universale.

Un foarte bun prieten și o iubire intensă ne transformă în artiști comici.

Întrebarea, cu ce fel de oameni te întovărășești?, pare dură și neînțelegătoare. Nu sunt de acord și o să explic. O să încep demonstrația cu o subliniere. Mie mi-a fost pusă întrebarea. Conținutul propoziției interogative nu insulta un caracter despre care povesteam eu, ci pretindea de la mine. Mă lamentez uneori din papucii mei de prietenă. Iubiții m-au trimis de multe ori în margine. Am trecut prin diverse faze până la acceptarea unui rol secundar.

În rolul secundar m-au copleșit niște satisfacții de care m-aș fi lipsit bucuroasă. Oamenii ajung să se despartă. Mie îmi par firești despărțirile. Un drum comun între două personalități care nu mai pot crește împreună îmi pare prostesc. Cel puțin la vârsta mea.

În urma unor despărțiri, am redevenit om de sprijin. Am fost acolo pentru clasicele telefoane târzii, vizite la domiciliu, ieșiri în oraș etc.

La ieșirile în oraș, reacție a persoanelor părăsite, am pus o întrebare la un moment dat: dar e 11 noaptea, nu-ți mai duce grija să ajungi în siguranță acasă, nu mai ești aceeași persoană de acum o lună când tot amândouă sorbeam un lichid sau altul?

Argumentul iubiților obsedați de control și nesiguri pe ei: nu sunt gelos, nu mă deranjează prietenele tale, dar eu nu vreau să te știu singură pe stradă.

Am prietene care merg acum singure pe stradă și nu mai vine nici un mesaj pentru confirmarea ajungerii la siguranța casei.

Am fost răutăcioasă când am întrebat? Și dacă am fost, cine mi-a fost ținta? Ea sau el?

Educația. Din nou educația și presiunile sociale ne dictează să fim slabe și supuse. O femeie educată ca persoană învață să evite pericolul. Noaptea nu alegem străzi întunecate și nu acceptăm băuturi gratis. O femeie educată ca nevastă acceptă supunerea. Noaptea se retrage de la petrecerea prietenei pentru starea lui psihologică de bărbat viril.

Mulți își măsoară virilitatea din episoade de resemnare. Dacă și-ar măsura vigoarea din stări de bine ale femeii, din performanțe sexuale, din dovezi de încredere s-ar clătina reprezentările despre bărbat.

Dacă am fi imobile, da, polița de asigurare pentru femei ar avea un preț mai ridicat. În momentul când părăsim casa, oricât de inteligente am fi, ne găsim într-un pericol mai mare. Forța nu e cu noi. Pericolul, la fel ca înșelatul, dispun de o soluție: evitatul.

Într-o relație, femeia știe să evite, dar sensibilitatea și frica de a nu pierde egoistul care se manifestă prin false motive, acceptă raționamentul ipocrit al bărbatului.

Cu ce persoane mă întovărășesc?

Cu persoane terorizate de singurătate. Singurătatea provoacă mai multă frică ca un bărbat alcoolic sau violent. Ceea ce e din nou prostesc.

Dar pentru asta sunt prietenii, să nu murim singuri.

Calea bună și legitimarea ei

În ultima vreme, pe lângă sfatul gratuit de a renunța la lectura cărților lui Freud, tot mai multe persoane din jurul meu își exprimă o îngrijorare: mintea mea mă duce pe o cale greșită.
Care este calea bună și cine o legitimează?
Aș putea să pun această întrebare, dar nu mă obosesc. În general oamenii cunosc acestă cale bună, dar o practică doar în conversații unde îi sfătuiesc pe alții s-o urmeze.

S-ar putea să scriu un text acum sub influența unui nerv iritat.

Despre Freud și lectura cărților lui, repet, o să citesc în continuare. Aș întreba și eu: de ce nu citește toată lumea? Nu Freud, ci pe oricine altcineva care te poate ajuta să înțelegi mai bine comportamentul uman.
A cunoaște comportamentul uman este nevoia mea, iar Freud m-a ajutat să înțeleg că fiecare individ are niște nevoi, iar viața noastră se construiește sau se distruge în funcție de nevoi, de plăcere, neplăcere și sublimare.
În realitatea în care mă desfășor, în situațiile pe care le trăiesc sau doar le acompaniez, un bărbat care se îndrăgostește de o fată de 19 ani, iar acasă nevasta îi este gravidă nu mă revoltă absolut deloc. Bărbatul s-a îndrăgostit, eu sunt atentă pe părinte și pe responsabilitatea și datoria lui de a crește un copil.
Până de curând, aproape că până ieri, aș fi mărturisit că mi-e frică de singurătate, de singurătatea la bătrânețe.
Am scăpat de acest sentiment, oribil de altfel.
Când doi parteneri poartă o conversație în contradictoriu, iar unul rostește rămâi cu prietenii tăi, se instalează o panică și un sentiment de vinovăție.
Am scăpat și de aceste sentimente.
Fără simțuri în alertă aș răspunde: atunci rămân cu prietenii mei.
De fapt chiar am dat acest răspuns.
Părerea mea de rău stă în constatarea eschivării. Îmi permit acum să vorbesc în numele femeilor. De cele mai multe ori, mă ajut totuși de general, femeile, dar sunt absolut convinsă că și bărbații, nu-și fac cunoscută plăcerea de a petrece cu prietenii, ci dau explicații futile: prietenii doresc asta, acțiunea descrie o supunere a celui care se lansează în justificări.
Am avut o prietenă care mereu folosea umerii prieteniei pentru a petrece timp cu fetele. Dacă nu ieșea cu fetele, fetele se supărau.
Dar ceea ce voia ea?
Ea voia o totală lipsă de asumare a dorinței și voinței.
Dar înțeleg acum și acest tip de comportament, înțeleg acum că ceea ce numim caracter urât sau frumos stă în niște condiții de creștere și de educație.
Și înțeleg pentru că am citit.
Nu cititul îmi duce mie mintea pe o cale greșită, ci recunosc calea greșită ca regresie și introiecție.
Introiecție este un cuvânt pe care ți-l însușești prin lectură, având o nevoie.

Cunoașterea aduce și multă dezamăgire. Sunt azi foarte dezamăgită de oameni, dar am capacitatea de a mă bucura totuși de forța unora de sublimare a vieții, de forța mea de a sublima, de a mă transpune pe un plan superior.

Privește, înger, către casă

Privește, înger, către casă este o carte a cărei lectură presupune îndurare. Cititorul îndură paginile eruditului Thomas Wolfe.
Sute de pagini și o impresie, impresia că scriitorul a vrut să se răzbune în scris pe toți ignoranții.
Apoi, subtil, ca trecerea de la veghe la somn profund, scriitorul dispare, iar autorul te poartă în sânul unei familii tipic americane și în viața interioară a mezinului acestei familii.
Cu mezinul acesta, Eugene Gant, am rezonat, mi-am retrăit suferințele copilăriei. Uneori am zâmbit sardonic.
E doar o carte, dar descrie un fel de a fi american al unei familii, iar trăirile prezentate și-au pierdut specificul național, căci le-am regăsit în familia mea. Acum aș putea foarte bine să-l abandonez pe Eugene și să vorbesc despre mine, dar mă abțin din motive de morală literară.
Morala literară, la mine în cuget, se traduce cu acceptarea loială a patosului scriitorului, vorbind despre mine, aș fi trecut lesne spre relatarea și compătimirea copilăriei mele.
De la naștere, Eugene a fost un singuratic. În familia lui, numeroasă de altfel, numărul sporea și mai mult sentimentul de singurătate.
Izolarea lui sentimentală s-a declanșat dintr-o nepotrivire de viziuni. Toate sentimentele și activitățile lui au fost batjocorite în familie. Familia Gant nu râdea cu membrii familiei, ci de membrii familiei.
Eugene a fost batjocorit în plăcerea lui de a citi, în felul lui de a fi chinuit de eroi antici, în puritatea lui de a se îndrăgosti. Astfel, a ajuns să aibă credința că toți râd de el și toți vor să-l umilească.
Nepotrivirea lui cu restul familiei l-a determinat să-și cumpere libertatea renunțând la partea lui de moștenire.
Renunțând, el știa că și-a câștigat libertatea, dar nu libertatea ca individ, ci o libertate de familie.
La finalul cărții, după rechemări în minte ale unor întâmplări din copilărie, după o cădere în admirație a condeiului lui Wolfe, la el soarele moare între dealuri, am închis cartea cu sufletul între coperte.
Uneori, de multe ori, chiar e nevoie să ai răbdare, Thomas Wolfe cere și are nevoie de răbdare, dar răsplata e simțită de simțurile și rațiunea cititorului care pune cartea pe raft nu într-o rapidă uitare, ci într-o învățătură veșnică.