Răsfoiam săptămână trecută o carte. Există cărți pe care deja le-am citit, dar revin mereu la ele. De fiecare dată descopăr ceva nou. Nu vă întrebați cum e posibil. Ce vă mărturisesc ține de certitudine. Nu contează că am citit o carte, relectura aduce alte semnificații, produce alt impact.

Așa s-a întâmplat să rămân cu ochii căscați într-o frază. Când literele și cuvintele s-au desprins prin conexiuni neuronale, m-a cuprins rușinea. Simțeam cum cresc în interior prin deslușire și cum scad la exterior prin ghemuire.

M-am adunat pe canapea, un loc ca oricare altul pentru lectură, mi-am cuprins picioarele cu brațele și mi-am apăsat obrazul pe genunchi.

Oamenii care renunță la igienă renunță la viață.

Am citit, recitit. Mi-am simțit ochii arzând. Am judecat și am dat sentințe despre asemenea persoane. Mi-au displăcut olfactiv și ca personalitate. I-am respins, îi resping. Nu am fost capabilă să mut niciodată unghiul sau să mă pun în locul lor.

Ce am cu apa și săpunul? Ce am cu hainele curate?

Copleșită de tristețea din viața unor persoane, îmi vine de foarte multe ori să urlu și să mă lovesc. În loc de asta îmi aleg locuri de pe mâini, cel mai adesea, și mă mușc. Rezist greu.

De ce miasmele nu m-au trimis spre a gândi, ci spre a critica cu superioritate? Bla, bla, nu mă interesează răspunsul, nevoia mea constă în lamentare.

Și în prezent detest duhorile, dar toleranța mea e sus. Empatia, prin interpretare a eului altora, m-a apropiat de oameni, de oamenii care put. Nu e treaba mea să le amintesc de apă și săpun. E nevoia lor să-și formuleze judecăți de valoare care să le redea voiciunea pentru a-și trăi viața nu prin renunțare, ci prin forța de avea relații de dragoste cu semenii.

Roz. Am așteptări roz.

Uneori văd negru.

Viață. Doar viață.