V-am informat acum ceva vreme despre colaborarea mea cu cei de la Târgul Cărții, librărie și anticariat online. Prima recenzie publicată a fost la romanul Umbra de Ismail Kadare.

Mai departe o să mergem cu O femeie obișnuită de Margaret Atwood.

Margaret Atwood este un excelent povestitor. Dovadă stă și premiul Booker câștigat în anul 2000.
Cartea O femeie obișnuită concentrează o serie de întâmplări ale Marianei McAlpin, personajul principal. Un debut comun. Un final prozaic. Te face să te întrebi ce s-a întâmplat între.

Am citit cartea cu febrilitate, dar nu pot enunța o intrigă. Să fac o trimitere către întâmplări pline de semnificații. Marian locuiește cu o prietenă în chirie. Amândouă sunt necăsătorite și muncesc. Proprietara le face viața insuportabilă pândindu-le fiecare mișcare. Marian se logodește la un moment dat, iar Ainsley decide că dorește un bărbat care să o lase însărcinată pentru împlinirea feminității.

Pe parcursul lecturii se ivește o senzație. Cred că atunci începe cu adevărat cartea: cu impresia resimțită. Suporți niște consecințe, dar nu știi ce anume s-a întâmplat. Cert este că ceva s-a întâmplat. M-am trezit închizând cartea și recuperând intriga lui Huxley din Minunata lume nouă. Mi-am zis: bine, bine, dar acolo e descrisă o Conducere. Aici nimic nu face trimitere spre o stăpânire, dar ceva îi constrânge pe oameni și le pierde caracterele specific umane.

Prin spontaneitate și imprevizibil, așa celebrăm noi oamenii viața. În O femeie obișnuită, societatea urmează niște indicații după o rețetă. Neputința individului față de societate și de el însuși e totală. Un episod remarcabil are loc la petrecerea de logodnă. Marian fuge. Întrebarea este: fuge de viață sau spre viață?

Întrebările Marianei, căutările ei transmit o deviere. Nu pare viața să fie așa cum suntem noi obișnuiți. Lipsa unei puteri coercitive te sperie. Nu cumva chiar noi, oamenii, existăm ca piedică? Piedica și împiedicatul, un unic aluat. Cu o luptă mutată de la exterior la interior, reprezentările despre bine și rău, frumos și urât, se cuvine și nu se cuvine se amestecă până la pierderea semnificațiilor. Cum să trăim dacă răul, care nu mai are oricum același înțeles, suntem chiar noi?

Final prozaic.