Începui ziua cu un duș lung. Apoi trăsei o pereche de blugi pe mine și mă postai în fața dulapului.
Ce să iau pe mine? Dar ce?

Întinsei mâna după o camasă, dar mă răzgândii.
Merg eu la o conferință, dar nu e o ieșire în interesul muncii.

Apucai o bluză neagră, din modal, un bumbac superior se pare, și o trăsei pe mine. În spatele meu, mamanu exprimă cu voce tare incertitudinea de pe chipul meu: Ai stil!

Renunțai și la bluză. Dimensiunea nu se potrivea cu modelul evazat al blugilor. O altă bluză, tot neagră, dar de mătase, mă fermecă. Mă echipai inclusiv cu tocuri și plecai spre teatru.

În holul cu oglinzi al teatrului făcui un live pe facebook cu evenimentul: conferință de presă pentru Gala Premiilor Uniter – 25 de ani.

Pentru o exactă înțelegere: Gala Uniter semnifică un fel de Oscar al teatrului românesc. De mâine, orașul va găzdui actori din toată țara și nu orice actori, ci aleși pe sprânceană. Știți care e rolul sprâncenei? Să împiedice transpirația să ajungă în ochi. Prin asociere, așa și actorul, ne împiedică în activitățile și grijile zilnice cu stări de spirit excepționale.

La finalul conferinței, în cele 5 minute programate pentru întrebări, mă rușinai puțin. Mă ocolesc întrebările cu obraznicie. Mă ridicai de pe scaun, îmi aruncai paharul gol de cafea și mă sprijinii pe un stâlp. La un metru, reporterii îi luau interviu lui Ion Caramitru, președintele Uniter, inițiatorul și amfitrionul Galei Premiilor Uniter.

Asemenea lui Andrei Bolkonski, personajul lui Tolstoi și genul meu de prinț, în timpul conferinței văzui actorul Ion Caramitru, iar în timp ce răspundea la întrebări, prin fața ochilor îmi trecu Socrate. Socrate e cu noi! Socrate e cu noi!

Revenii la realitate datorită unei replici. Ion Caramitru aprobă o întrebare. Foarte bună întrebare. Iar mă rușinai și coborâi ochii. Nu, nici o întrebare, dar nu mă dezlipii de stâlp. Rămăsei acolo până se îndepărtară toți reporterii, apoi îi zâmbii larg când păși și întinsei mâna.

Domnule Caramitru, mă gândii să pun și eu o întrebare bună, să impresionez. Nimic. Nimic? Cu mâna întinsă, îmi întoarse zâmbetul, iar de aici discutarăm lejer 5 minute. Nu 5 minute să exprim o foarte mică măsură, ci 5 minute întregi. Despre zodii, despre teatru, despre tinerii la teatru, câteva complimente, multe zâmbete, sper să-mi fi făcut cineva o poză.

N-am visat niciodată să ajung în metrul intim al unui actor, dar uneori visele se îndeplinesc prin direcțiile alese în viață. Eu am ales să merg la teatru, să frecventez librării, să caut personalități pe care să le admir și care să mă ajute să-mi stabilesc un reper unde să recunosc valoarea.

Mă încearcă o stare de beatitudine de azi dimineață. Îmi fac în cap fel și fel de ținute pentru Gala de luni și mă schimb tot în cap.

Eu cu ce mă îmbrac?

E o Gală, prima Gală din viața mea și încep să le înțeleg pe femeile care au emoții în ziua nunții. Fix așa aștept eu ziua de luni, ca o mireasă.

Ne vedem luni.

Foto: Flavius Neamciuc