Îmi vine ușor să privesc în urmă la apucăturile mele de adolescentă sau foarte tânără femeie. Nimic nu mai este sfârșit de lume. Totul a devenit experiență.

Mi-ar plăcea o vorbă cu aceia care visau cu ochii deschiși cum își pedepsesc familia, prietenii sau iubiții cu propria moarte. Savuram scenariul cu mine moartă, iar ceilalți plini de regrete pentru tot ce mi-au făcut. Știu că suntem mai mulți.

Mintea a fabricat înscenări la duzină cu pedepsirea celorlalți. Și iată că zeci de ani mai târziu, în file de carte semnate de Alain de Botton, găsesc o descriere a unui îndrăgostit care decide să se sinucidă în urma unei despărțiri.

Mi-o imaginam pe Chloe primind vizita unui polițist la scurtă vreme după ce fusese găsit trupul meu inert. Îmi puteam închipui expresia ei șocată… Aveau să urmeze cele mai cumplite regrete și remușcări – avea să se învinovățească pentru că nu mă înțelesese, pentru că fusese atât de crudă, pentru că fusese atât de mioapă.

My sentiments exactly!

Mi-am pedepsit de multe ori mama, sora și prietenele. Nu am dus niciodată lipsă de imaginație. Însă, la fel ca autorul, am realizat că o asemenea pedeapsă mă lipsea tocmai de putința de a vedea efectul asupra celorlalți.

Plăcerea sinuciderii nu avea să se găsească în sarcina dezgustătoare de a ucide organismul, ci în reacțiile celorlalți la moartea mea. Să mă fi sinucis ar fi însemnat să uit că aveam să fiu prea mort ca să-mi facă vreo plăcere melodrama propriei mele dispariții.

My sentiments exactly!

Așadar, eu nu mor fără melodramă. Trăiesc mai departe fără intensitatea sfârșitului de lume, dar cu pasiune pentru plăcerile pământești.

My sentiments exactly!

Notă: Fotografie realizată de splendoarea de Zenobia Lazarovici.