O să dau link către un loc special. Articolul următor l-ați putea percepe sub forma unei reclame ascunse. Într-adevăr răspândesc informații elogioase, dar nu cu scopul de a crea renume sau popularitate. Intenționez să aduc justificări despre așteptările femeilor când rostesc ușor batjocoritor: Doar e bărbat!

Am spus deja prea mult. Să o iau de la început. În luna mai am deschis un șantier în apartamentul meu. Renovare la baie și bucătărie, cârpire sub formă de zugrăveală în restul încăperilor. Câteva luni mai târziu, diverse peripeții cu meșterii mioritici, a fost posibilă refolosirea spațiului. Două zile am șmotruit. După curățenia generală, au rămas detaliile. Amănuntele transformă locuința în cămin, lucrurile aparent lipsite de importanță vorbesc despre sine. Tablouri semnate de Gheorghe Mosorescu, Bogdan Mosorescu și Diodor Dure zăceau pe jos pline de praf, gazde valoroase în ulei și acuarelă pentru păianjeni. Le-am așezat pe parchet, le-am privit separat și mi le-am închipuit ca o poveste. Două am dus la înrămat: un Mosorescu și un Dure. Restul le-am așezat la picioare, sub micul meu birou improvizat. Pe urmele lui Duchamp, schimb funcțiile obiectelor, și am transformat o masă de călcat în birou. Asta se întâmpla la început de septembrie.

În două săptămâni, tablorile duse la înrămat au fost gata. Rămăria de pe Ciprian Porumbescu a sporit frumusețea tablourilor prin ramele impresionante. Pe lângă înrămare, restul tablourilor de acasă au avut parte de un serviciu neglijat de românul atotștiutor: alcătuirea unui colaj din șase tablouri.

Tot ce mi-a mai rămas de făcut a fost să le așez pe pereți. Am descoperit inutilitatea ciocanului și a cuielor. În momentul acela mi-am zis: am nevoie de un bărbat cu o bormașină. Am trăit cu această nevoie două luni de zile. Disponibilitatea nu se găsește pe toate gardurile. Nu mă plâng, așteptarea s-a dovedit benefică.

Am examinat din toate punctele de vedere activitățile femeilor în casă. Am rememorat de câte ori mi-au auzit urechile: Asta e treabă de femeie! sau Ce bărbat mai e și ăsta!

M-am închis într-o analiză a rolurilor și așteptărilor în gospodărie. Apelul la istorie și memorie a confirmat atitudinea pasiv agresivă a femeilor recent eliberate de la cratiță de societatea românească. Femeile nu se mai definesc prin gospodărie. Cu toții o știm, femei și bărbați deopotrivă. Ceea ce nu știm ține de rolul esențial al utilizării cuvintelor.

Când stricăm ceva sau se strică ceva în casă, nevoia se împarte pe categorii de gen. Nici măcar nu e ceva conștient. O pană, un parchet umflat, un frigider care nu mai răcește, un zgomot ciudat la centrală cer consultația unui bărbat. Schimbarea unui tapet, o pată pe cămașă, o friptură de vită la cuptor, igienizarea tacâmurilor cer consultația unei femei. E o artă cum ne ajută memoria!

Unde greșim noi, tinerii de azi? Căci greșim. Două luni am stat și am aprofundat subiectul. Știu că nu mă înșel.

O femeie își sună disperată partenerul că a făcut pană. Are nevoie de o soluție, nu de mâneci suflecate și de Hercule să ridice mașina cu o mână. Cuvântul cheie: bunăvoință. Dacă vă lepădați de rol, nici nu încercați să vă demonstrați superioritatea, femeia va rosti: Ce bărbat mai e și ăsta!

Un bărbat îți dorește steak în confortul casei sale într-o sâmbătă seară pentru a putea să-și continue jocul pe calculator. Are nevoie de o soluție, nu de o guralivă care să-l trimită la mă-sa sau de o semidoctă care să-i reamintească că ea folosește cuptorul pe post de dulap de pantofi. Cuvântul cheie: compasiune. Dacă vă lepădați de rol, nici nu încercați să vă dovediți superioritatea, bărbatul va rosti: Ce femeie mai e și asta!

I rest my case!

Foto: Simona Nutu