Ce vrei tu să faci?

Câți dintre noi răspundem la această întrebare cu franchețe?! Majoritatea presupunem că suntem sinceri și lucizi cu noi înșine. Nu suntem. Altfel n-aș mai scrie acest text.

Înapoi în 2004, în vacanța de vară, mă aflam în oraș cu iubitul de atunci, câteva prietene și un coleg de cămin venit în vizită la Severin. Înainte să ne luăm rămas bun, colegul venit în vizită a propus să mai prelungim ieșirea în oraș, să mergem în alt loc. Toată lumea s-a eschivat. Evitam să răspundem din mai multe motive. Colegul venit în vizită nu ne era simpatic. El plăcea o fată din grup. Fata nu-l plăcea pe el. Vorbea afectat, dar nu obținea nici o impresie favorabilă. L-a refuzat iubitul meu. Ne retragem acum, a anunțat el. Și atunci colegul s-a apropiat de mine, m-a privit în ochi și m-a întrebat: Ce vrei tu să faci?

În 2004 m-a pus într-o mare încurcătură întrebarea lui. Am dat niște explicații, asigurări și m-am arătat indignată. Gândirea mea de atunci nu descoperise nuanțele. Într-o lamentare de fetișcană cam fără minte, am despicat firul în patru cu prietenele mele despre comportamentul inadecvat al colegului și lipsa lui de respect pentru iubitul meu. Cum să treacă peste răspunsul lui?

Episodul l-am reținut fără să revin cu vreo analiză sau cu vreo reinterpretare. Colegul a fost nepoliticos cu iubitul meu. Nu agreez mojicia. Personajul Hannibal ucidea pentru bădărănie. Eu ucid social pentru bădărănie. Mă ridic și plec. Atenționez. Refuz compania primitivilor.

Amintirea a revenit. Întrebarea lui a început să mă obsedeze. Ce vrei tu să faci? Ce VREI tu să faci? Ce vrei TU să faci? O întrebare aruncată într-o seară oarecare de vară s-a întors un deceniu mai târziu să-mi frământe mințile. De coleg am făcut abstracție. Fenomenologia întrebării m-a interesat, manifestarea ei în timp și spațiu.

Ce vrei tu să faci?

Adevărul este că eu nu am răspuns atunci la întrebare. A răspuns altcineva în locul meu. Adevărul este că nu-mi amintesc care mi-a fost voința. Adevărul este că la 20 de ani multă lume alegea și răspundea în locul meu.

N-am învățat în familie importanța gândirii pe cont propriu. Băieții deprind mai repede să gândească pentru ei. Permisivitatea părinților creează condiții favorabile. Atitudinea diferită în creșterea copiilor, băieți/fete are consecințe. Fata devine o păpușă cu sfoară. Băiatul ajunge păpușar.

De ce nu am răspuns pentru mine în seara aceea? De ce n-am îndrăznit? Și mai ales de ce mi s-a părut firesc să răspundă altcineva pentru mine?

Ce vrei tu să faci? este o întrebare dificilă, plină de capcane. Ne mințim singuri într-un mod convingător pentru a răspunde unor presiuni străine de plăcerile și dorințele personale. E uman, firește! Ne datorăm, măcar o dată în viață, sinceritatea.

Cu sinceritatea, răspunsul la întrebarea Ce vrei tu să faci? întârzie. Se lasă așteptat.

Eu vreau să spun mereu ceea ce gândesc și să râd înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu