Întotdeauna mi-a lipsit diplomația. Întotdeauna mi-am reproșat că nu mă străduiesc mai mult să tac, să surzesc, să pun la fund. Să-l aprob pe cel care mă enervează și să fac ca mine. Adevărul este că detest tactica asta. Zic ca tine, fac ca mine! O consider lipsită de demnitate. Familia și prietenii m-au dezaprobat. Treaba ta, o să ai de suferit! Au avut dreptate. Am suferit. Am pierdut câteva persoane de-a lungul anilor. Îmi pare rău? Absolut deloc. De ce? Pentru că dacă ar fi posibil s-o iau de la capăt, aș proceda la fel.

De ceva vreme, o vreme atât de crudă și de fragilă, abia a încolțit, m-am întrebat ce anume aș fi câștigat dacă aș fi deprins diplomația. Am fost și sunt martor mut al altor cupluri. Femei chinuite de bărbați, dar care procedează ca la carte. Gătesc. Spală. Calcă. Îngrijesc copilul. Merg la muncă. Se epilează. Își lasă un umăr gol din greșeală. Bărbatul insulă. Bărbatul e agresiv. Bărbatul are amantă. Nu exclud același comportament din partea femeilor, dar aleg să port un discurs la genul feminin. E genul meu și mă identific cu el.

Așadar, faci ca femeie tot ce este necesar, dar nu ești suficientă. De obicei aceste femei practică diplomația. Zâmbesc. Privesc într-o parte. Dau din picior. Gătesc, calcă, spală și când bărbatul explorează un trup de femeie nou. Ba chiar o consideră vinovată că se bagă în familia ei. Nu vede. Se orbește. Nimeni nu se bagă nepoftit.

Diplomația în cuplu nu ne scutește de durere, de trădare, de dispoziții în care pielea corpului ne torturează și ne provoacă să o smulgem. Pentru prima dată îi mulțumesc gurii mele mari. O gură mare nu ne urcă în topul preferințelor în familie sau în societate, dar vă asigur că veți rămâne numărul unu când vă priviți în oglindă și când puneți capul seara pe pernă.

Furia se exprimă, nesimțirea se anunță, vorbele urâte se întorc înapoi. Apoi urmează o porție zdravănă de râs și de a fi.

Foto: Bogdan Mosorescu