Recapitulez. Am nevoie să-mi amintesc pentru a mă motiva. Simt că m-a părăsit inspirația. Nu am nimic în cap în afară de responsabilitățile zilnice și războiul. Mor copii. Cu acest fapt nu mă pot împăca. Ceea ce mă intrigă este ambivalența. Ies în parc cu Mateiu. Observ copiii. I-aș atârna pe unii în cui. Apoi imediat pot începe să plâng dacă îmi opresc privirea pe un chip de copil.

Sunt o femeie între două vârste. Aleg cum îmi convine, după situație, în care categorie să poposesc. La mai tineri sau la adulți, dar rar m-aș duce cu adulții. Am dat peste o fostă colegă de generală în parc și m-am întrebat ce am eu în comun cu ea, ce are ea în comun cu fetița din capul meu. A lovit-o seriozitatea într-o manieră care pe mine mă pune pe fugă.

Ca să deschid laptopul, ieri am recapitulat despre ce sunt în măsură și am autoritate să scriu. Pot să scriu despre cărți, asta în primul rând. Am terminat Literele și pe lângă diplomă mă recomandă pasiunea. Am fost și sunt un cititor celebru. Am experiența unei mame despărțite. Nu vă îndemn să mă abordați pe acest subiect, primesc lunar mailuri de la cititori. M-a bătut gândul să mă înscriu la un curs de dezvoltarea personală, dar m-am uitat la cursanți și m-am răzgândit. Pentru mine filozofia roz despre viață înseamnă naivitate. Nu se aliniază planetele pentru un viitor posibil succes al meu. Nu totul are un scop. Nu mă interesează să iert, să uit, să mă împac cu trecutul. Îmi doresc să iau totul așa cum vine și să râd înainte de toate. Ca mamă despărțită, am o victorie monstruoasă. Profesoara Marei m-a felicitat pentru comportamentul ei care nu s-a modificat în urma despărțirii. Firește, împart victoria cu tatăl ei. Pretind credit pentru 85% din munca depusă după ce am lăsat cheile și am părăsit o superbă casă de pe Eneas. M-am mutat într-un apartament comunist în care m-am dezvoltat cum nu aș fi reușit niciodată ca accesoriu pentru tatăl Marei. În al treilea rând, pot scrie despre copii. De 12 ani observ, citesc, iar acum m-am apucat de o carte despre creierul adolescenților. Mara m-a asigurat că ea nu este adolescentă, dar ascultă cu atenție ce îi povestesc din carte. Așa procedez de ani de zile cu ea. Citesc, apoi povestesc cu ea. Uneori o plictisesc vizibil, alteori îmi pune întrebări.

O să vă las acum. Fug la duș. Poate am noroc de data asta. Prima dată am ajuns până la ușa băii înainte să descopere Mateiu că lipsesc.