Ieri seara, la Timisoara, in incita Filarmonicii, Tudor Gheorghe a adunat cei mai inteligenti si frumosi oameni ai orasului de pe Bega. Perfectul meu simplu l-ar contrazice, dar in ruptul capului nu as strica umorul fin si zeflemitor al maestrului.
Aprecieri despre spectacolele lui Tudor Gheorghe am enumerat in sirul anilor trecuti, entuziasmul capatat de vocea, interpretarea si mijlocirea poeziei l-am livrat prin simpla marturisire sau apeland la comparatii, deci ma gasesc oarecum sfarsita in formulari extatice despre calitatea si talentul cantaretului.
Hotarai, asadar, sa scriu acum despre gandurile mele din timpul spectacolului. Sunt extraordinar de frumoase, de blande, de luminoase.
Farmecul poeziei imi metamorfozeaza chipul. Toata viata mea luceste si zambeste, caci viata mea sunt ochii care sorb indicibilul muzicii, poeziei si graiului romanesc.
Mi-e drag tare graiul romanesc, iar fiecare spectacol al lui Tudor Gheorghe reprezinta un omagiu al limbii romane. Mi-as dori ca romanii sa redescopere farmecul propriei limbi, sa lase mai la o parte englezismele si sa devina sofisticati cu propriile cuvinte.
Al cincilea anotimp, femeia nu mi-a revenit doar in realitatea celor doua ore de spectacol, ci l-am consimtit ca o evanghelie, faptele si invataturile romanilor pana in prezentul bezmetic al rusinii de propria limba.