Zilele trecute am fost pe acasa, iar casa mea, afectiv, se afla intr-un mal de Dunare, intr-o buza de deal si-o palma de campie. Fiecare reintoarcere ma convinge de inima pe care par anume s-o am pentru geografia Severinului.
De multe ori privesc de la fereastra dormitorului dealurile din apropiere. In viata asta care mi-a fost data, o sa-mi tarasc trupul in orice colt de lume, o sa-mi las dorul de duca sa ma poarte in orice ocazie ivita, dar moartea mi-o pastrez pentru coltul meu de Dunare.
Ieri, intr-un soare bland si prietenos, am topait prin noroaiele cimitirului. Florile primaverii se mutasera din piata pe morminte. Amintirile indepartate aveau miros de zambile.
Iar pe drum, la intoarcerea in Timisoara, campurile ardeau. O fi vreun obicei, focul asta? In interior, pamantul munceste la viata. Germineaza, si germineaza, oare limbile alea de foc nu-i tulbura vrenicia?
Au existat popoare ce au slavit pamantul si puterea lui germinativa cu o credinta extrema, nici macar nu coseau iarba in vara pentru a nu smulge parul Mumei.
Mi-am acoperit pantecul cu un sentiment deslusit de protectie. Imaginea hipnotica a focului imi atragea perfid ochiul, iar cu mana strangeam mai tare pantecul.
Oare de ce ii punem foc pamantului cand el se chinuie deja cu zamislirea?