Am sfârșit primul volum din Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljenițîn. Sunt bine. M-au întrebat mai multe persoane dacă sunt bine. De aceea am menționat. Mai notez că nu am o reprezentare de gladiolă ca femeie. Mă simt datoare să citesc, să știu cât pot și să cunosc cum pot despre atrocitățile comise de semenii mei.

Persoanele sensibile, indiferent de gen, stau la distanță de lecturi inconfortabile. Înțeleg. Eu mă simt în prezent vinovată când mănânc până mă doare burta. Alteori ridic privirea din carte și privesc pereții camerei. Îmi imaginez 100 de persoane în sufrageria apartamentului meu. De fapt nu pot să-mi imaginez deoarece consider că e imposibil acest lucru. Nu este imposibil. Am citit descrierea. Firește că mureau unii dintre ei, dar nu-i anunțau pe gardieni. Până începeau să pută, primeau și rația morților de mâncare. Toate aceste fapte mă fac să mă simt prost. Durează cinci minute, cresc copii. După cinci minute ceva sau cineva îmi solicită atenția. Am devenit o persoană deosebit de importantă. Totul trece prin mintea și mâna mea.

O să iau o pauză după primul volum. O să citesc o altă carte. Să mă îndepărtez de mizeria umană. Să mă relaxez și eu cu o carte în mână. Să beau un pahar de vin. Să trag o pătură pe picioare. Totul foarte instagramabil documentat, pozat și postat pe social media. O să vedeți dacă mă urmăriți pe Facebook și Instagram.

Înainte de punct, vă las un citat care mă obsedează de câteva zile.
Să ai numai ceea ce poți duce întotdeauna cu tine: să știi limbi străine, să cunoști țări, să cunoști oameni. Iar sacul tău de călătorie să fie în memoria ta. Memorează! Memorează! Poate că doar aceste semințe amare vor răsări cândva. Soljenițîn

Nu sunteți curioși cum ar arăta o grădină răsărită din propria memorie?!

Foto: Simona Nutu