2 Comments
  • Claudia
    iulie 12, 2013

    Cand am fost in Cheile Rametului, am ajuns intr-un sat parasit, cu o biserica napadita de buruieni ce avea in curte cateva cruci si cu o cruce-monument cu doua tablite batute in cuie. Acolo, insiruite, erau peste 50 de nume ale celor muriti in razboaie. Familii intregi, bunic, tata, fiu, var, frate, familii dintr-un sat cu o mana de case – probabil jumatate au murit in razboi.
    Cand realizezi impactul, doar cand ai senzatia ca-l percepi ti se zdruncina insasi puterea de intelegere.
    Apoi treci la interpretari, iei istoria in calcul, in sfarsit, redevii un spectator, un calator ce s-a oprit din drumul sau fata in fata cu o marturie (a unei grozavii).

    Nu moartea este cea care provoaca suferinta in sine ci felul in care omul construieste drumuri spre moarte. Uneori acestea sunt incredibile, absurde si cu toate astea omul le inventeaza si le reinventeaza la fiecare nivel la evolutiei sale. Atrocitatea evolueaza si ea si nu cred ca se va opri vreodata si nici nu va fi mai putin cruda.

    • dunia
      iulie 13, 2013

      Mă gândesc acum ce jalnic creștin sunt.
      Mengele nu a fost niciodată pedepsit pentru faptele sale, a murit prin Brazilia, mi se pare, la o vârstă înaintată.
      Și sunt un jalnic creștin deoarece nu mă mângăie judecata lui în fața lui Dumnezeu. Nu m-ar mângâia nici dacă ar fi fost pedepsit de oameni, dar m-ar fi încercat o satisfacție să-l știu măcar un minut că e disperat pentru viața lui, când el a luat mii de vieți cu zâmbetul pe buze.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
4 × 1 =