Aseară am mers la teatru. În urma unei recomandări, am achiziționat bilete la piesa Boala familiei M.
De fiecare dată când ajung la teatru, această activitate e precedată de un fior. Mi-a trecut prin cap că cea mai mare plăcere a mea constă în așteptarea serii de teatru și în atmosfera pe care o regăsesc când pătrund în sală. Uneori piesa rămâne în subsidiar. Am visat de multe ori în timpul unei piese. Excurs. În ultimul timp nu s-a mai întâmplat să visez, Teatru Național Timișoara a adoptat o tehnică a zgomotului, a urletului pe scenă. Nu-mi place, nu o pot aprecia, mă irită de-a dreptul.
Acum revin de la instituție, la experiența personală. Prima dată am mers la teatru cu școala. A doua oară, ca studentă. Nu-mi amintesc exact piesa, dar dacă închid ochii revăd niște fete care dansau pe scenă în niște costume albe ale căror mâneci reprezentau niște aripi.
Educația, în copilărie, alungă magia. La maturitate, dacă dorim magie în viața noastră, trebuie să ne-o reprezentăm. De unde luam imagini? Din natură, firește, dar și din creația omului, din manifestarea lui creativă.
Teatrul, piesa de teatru nu face parte dintr-un program al omului de supraviețuire, teatru nu reprezintă o nevoie, teatrul e capriciu, piesa de teatru traduce un moft, iar moftul descrie altceva.
Ce faci seara?
De obicei mănânci cu familia, conversați, vă uitați la un film, vă jucați ceva, urmează să se stingă luminile, dormitorul, patul, somnul.
De obicei.
Ce faci seara?
Altceva.
Ce?
Merg la teatru.
Sufletul tresare, trupul se scutură. Pășești la teatru ca Cezar în Roma. Iar acolo, din scaunul tău, actorii te plimbă prin lume, te pun față în față cu sentimente, îți amintesc că există iubire, iubire îndrăgosteală, iubire grijă pentru apropiați, iubire, magie, inefabil.
Să trăiești e frumos, să iubești e indispensabil.
Asta am auzit aseară pe scena Teatrului Național Timișoara.
Și da, uneori oamenilor trebuie să li se reamintească să iubească, iar teatrul e un mijlocitor îndreptățit.