Intr-o oarecare masura, fara implicatii politice si interese teritoriale, severinenii simt si apreciaza Kladova ca un oras legat ombilical de zona lor geografica. Imaginea captata de mine de pe ambele maluri descrie un cerc lingual identic.
Romanii saluta si multumesc in sarba, sarbii saluta si multumesc in romana. Ceea ce este autentic sarbesc o constituie plescavita. Inainte sa infulesc, adulmec intotdeauna mirosul de ceapa si de carne.
La ultima intoarcere acasa, intr-o recuperare de copilarie si intr-o complicitate cu fluviul, cu izuri paterne pe suflet, am cumparat niste dinari pentru a putea rasplati gustul ales al bucatariei slave.
Astfel sezand si apreciind mancarea, in timp ce socoteam si adunam dinarii, un chip de femeie mi-a atras atentia. Un chip rece, cu ochi nemiscati m-a lasat intr-o ureche. Asa cuget eu, cu urechea plecata si privirea stearsa.
Femeia se cheama Nadezda Petrovic. De pe un dinar jerpelit o pictorita de sfarsit de secol XIX a mai slefuit fragila cultura ce vreau sa ma desavarseasca.
Si acum, noi de ce nu avem nici o personalitate feminina pe bancnote? Si ce tara si-a mai onorat mumele astfel?

Sunt napadita de parinti. Imaginea, gesturile, cuvintele lor cresc ca planta de rapita in sensibilitati. Excitantii exteriori imbiba launtricul de negatii.
Asa nu fac.
Asa nu zic.
Limba si actiunea se inlantuie in promisiuni.
Dupa o absenta lunga, saptamana trecuta am pierdut timp cu prieteni din copilarie. Si intr-adevar ce timp pierdut! Absenta ne-a schimbat expresia ochilor, o cautare disperata, muta, trista a chipurilor indragite acum 20 de ani. Am descoperit insa parintii pe fetele lor. Mi-a fost frica.
Apartin unui cliseu majoritar al familiei dezbinate. Nici ceea ce se presupune ca este normal nu m-a inconjurat. Fiecare prieten sau vecin descria o poveste cu fir rupt si innodat. De aceea mustesc de negatie.
NU SUNT!
NU FAC!
Prezentul inca nu contine o concluzie. A inceput sa se traga acea linie dupa premisele emise, dar incheierea nu o cunosc.
Inca nu stiu daca sunt tata, stiu insa ca sunt napadita de parinti.

Exista oare o cultura a pietei de zarzavaturi? Dimineata, in soare prietenos, in triluri agitate, melodioase, cu miros de caise, telina sau castraveti, pasesc printre mese doldora de legume.
Lunea acestei saptamani mi-a surprins existenta umila, fudula si fabuloasa la piata. In timpul schimbarii banilor in produse dintr-o gradina ingrijita de la tara, urechea mi s-a ciulit, Roy Fox Lichtenstein parea sa constituie subiect de discutie la o rosie distanta.
Am inclinat capul si am ridicat pleoapa. Naluca a auzului, vedenie de cuvinte alaturate, incarcate de sens. Si asa m-am intrebat, exista oare o cultura a pietei de zarzavaturi?
Ce se intampla in spatele sortului unui taran, in mintea si sufletul lui? Cine mai iubeste pamantul? Mai iubeste taranul azi pamantul?
De atunci rumeg la metempsihoza, transmigratia sufletelor oamenilor. As vrea sa am o putere care sa-mi permita sa simt ce simt ceilati sau celalalte, plante, animale sau fiinte, as dori o intimitate lunga de 5 minute cu si in sufletul lor.
Astfel, cuvantul bogatie si-ar pierde literele, si-ar risipi intelesul, si-ar cheltui dreptul de infatuat al vocabularului.
Sufletul ar exploda de abundenta spirituala.

Doar ore numar de cand am ajuns in tara, acasa, si intr-o liniste alba, de lapte mazgalesc dezordini, ordini, frumuseti in ordini si dezordini.
Acasa, la Severin, a trebuit sa dorm, sa ma trezesc, iar sa dorm pentru a accepta dezordinea. In Germania, a trebuit sa dorm, sa ma trezesc, sa dorm pentru a ma obisnui cu ordinea.
Acasa aveam senzatia ca a explodat o bomba, in Germania nu ma parasea impresia ca exista cineva care imi matura fiecare pas.
Si dupa somn, trezire, somn am redescoperit o stare de bine in ordine si in dezordine. La Severin m-a invaluit Dunarea, dealurile si luceafarul, am cochetat cu el in malul apei, in lumina felinarului, in oglinda retrovizoare. Intunericul s-a catifelat, s-a indulcit pentru sufletul dispus sa se supuna acelei zone geografice.
In Munchen am plecat obrazul in palma si am privit apusul printre cozi de gaste si lebede. Lacul, parcul, doua curcubeie mi-au imblanzit rasa persiflanta de latin.
Am tacut.
Am privit.
Natura, omul, munca.
Am iubit ordinea muncii, am iubit dezordinea leneviei.

Fara nici o legatura intre subiecte, Madalina Manole si evenimentul Schimb de carti imi incaleca orice tentativa de meditatie, chestiunile astea doua alungand orice materializare a unui gand.

Moartea ei m-a siderat, fara vlaga m-am asezat pe canapea sa trag cu urechea la televizor. Cuget la o moarte perfecta, la o iesire din scena intr-un moment ireprosabil. Am undeva, in strafundurile memoriei, amintirea unui fragment dintr-un film biografic cu Marilyn Monroe. Mama autenticei blonde, o femeie capriciosa, labila psihic, a reusit, in rarele lor intalniri si apropieri, sa-i sadeasca in suflet, dar mai ales in minte, conceptia unei morti potrivite. Trebuie sa stii cand sa mori.
Nu sugerez ca lina, lina, Madalina a stiut cand sa moara, dar asociez acest M impartit, Marilyn si Madalina fara sa gasesc o imagine satisfacatoare sau impacare de sensuri.

Cu Schimb de carti parasesc stralucirea barfei si a senzatiei. Am gasit acum cateva zile in cutia mea postala virtuala, un mail ce mi-a asmutit spiritul critic.
In cosmopolitismul meu adoptat si afisat, separarea dintr-o putere si asa mica, in una si mai mica mi se pare stupida. Nu vin sa trambitez despre politica, cuvantul putere insala aici.
Mailul care m-a determinat sa scriu aceste randuri continea parerea unei persoane, nu o cunosc, nu ma intereseaza, ce si-a exprimat o nemultumire si o dorinta, nemultumirea fata de pozitia subordonata a Schimbului de carti din Timisoara, si dorinta de detasare de Bucuresti, renuntand chiar si la numele de Schimb de carti.
Parerea mea nu conteaza, dar afirm ca nu pot fi de acord, deoarece stiu sa respect o idee. Ideea aceasta, a schimbului de carti, a apartinut cuiva, si cu aspiratie, munca si emotii, azi poarta titlul de eveniment.
M-am obisnuit cu toleranta de pe foaie a Banatului, cu faptul ca mereu cauta sa fie o liniuta din intregul regiunilor romane, dar rafinatii si cultii Romaniei cunosc foarte bine splendoarea unitarului.
Cum sa ajungem mari intr-o tara plina doar de oameni mari?

Simt timpul, citesc despre el, se opreste sau imi zboara printre degete. Cu putin timp in urma, desi simturile imi confirma din interior o alta masura, una mult mai indelungata, am primit, intre coperti albastre, cartea mea.
Celofan de apa, a carei autoare sunt, a grupat in juru-i sunete, imagini si instalatii. Artistii, Madalin Luca, Cosmin Haias, Sorin Oncu, Iulia Pordea si Diana Bodea, intr-un arabesc fara etimologie franceza, dar regasindu-se intr-o definitie ornamentala, au exprimat si interpretat cultura la ordinea zilei.
Lansarea de carte, concertul, instalatia si expozitia de fotografie s-au livrat publicului printr-un eveniment al Companiei D’arte. Ideea, munca, zambetele, aprecierea, disconfortul, constiinta insolitului s-au cuibarit in fiecare dintre noi intr-o secunda adormita a invoielii ca infatisam niste persoane ce lucreaza creator.
Am avut momente de glorie, momente personificate, coada de paun arata chipurile noastre.
Mai jos, poze de la eveniment si doua linkuri. Interviu 1 si interviu 2.

cu steluta: imi cer scuze pentru acuzativ, pentru Dan in special, si pentru toti ceilalti.

Cat din fiinta noastra este zgomot?
De cateva zile ma aflu la casa parinteasca si rememorez zgomote si mirosuri. Identitatea amescului de sunete ma infoara. Timpul trecut da buluc peste prezent.
Scrasnetul nearmonios al unei usi, vuietul Dunarii, iarba calcata, galagia trenului si harmalaia vazduhului le regasesc aidoma, le-am daugat insa niste Doine si lacramioare alecsandriene.

In ceasul trist de noapte, cand apriga furtuna
Pe marea tulburata, saltand din val in val,
Se nalta, se lateste si vajaie si tuna,
Zdrobindu-se de mal,

…

Imi place a sta singur pe-o stanca daramata,
S-aud pe maluri vantul cu groaza suierand,
Sa vad pe-ntinsul negru furtuna intartata
Si cerul fugerand
PE MALUL MAREI

In zgomotul serii, pe strada mea se toarna beton, se joaca mingea, bat clopotele, cainii latra, copiii cresc, iar intr-un colt se citeste poezie. Metaforizez, subinteleg comparatii cu o rugaminte de a rasturna obiectele si imaginile bucolice sau maneliste cu o reflectare sufleteasca de frumusete si putere naturala a pamantului si a omului.
Pe strada mea tasneste poezia!

Amintire. A, mint… doar fragmente organice ale unui trecut nu tocmai indepartat. Picioare, maini, un spate rasucit, un chip bronzat apartinandu-mi, dezvaluind fiinta simpla, multumita si vesela de timpul ei, in timpul ei. Prin vant, ploaie sau soare, prin povesti suierate, dospite, coapte, in umbra padurii sau in urma unor copite de animale, cautam cu mana si privirea un trifoi cu patru foi.
Noroc.
Circumstantele favorabile ale societatii au corespondent clorofila naturii, trifoiul.
Cred in noroc, in circumstante favorabile.
Asa se explica festinul vietii mele de azi. De pe miristi, de la coada caprei si balega vacii pe Riviera franceza. Astfel ma intreb: cata bogatie poate suporta un om?
Niciodata nu s-a ivit inversul interogatiei de mai sus, saracia fiind mai aproape de om, de muritor, de visator. Bogatia insa mi-a furat parca omenia, pieirea, visele. O vacanta petrecuta intr-un tinut al yahturilor, al doamnelor fara varsta, al barbatilor cu esarfa, al averilor risipite abia mi-a oferit la intoarcere un text ingrijit, caci simtirile imi sunt oarecum ingretosate.
Alegand sa traiesti acolo aduce foarte mult cu optiunea de a plusa euro pe noptiera pentru visele din timpul noptii.

Se aduna ani si litere. Caut cu disperare o imagine pentru verbul a apasa. Ma apasa ceva pe suflet. Nu surprind comparatia pentru o posibila descriere.
Imi privesc si-mi aud numele, ma vanzolesc intr-un sentiment al dezamagirii de sine. Cresc in flori si in litere. Si ma simt iubita.
Hm!
Zambesc cufundandu-mi obrazul in umar. Cat bazar de simtaminte constituie fiinta mea! Descriu curcubee si morminte, lacrimi si hohote de ras, persiflare si umilinta.
Acum ticaie ceva in mine, ceasul, durerea, fericirea…