Poza de mai sus a fost facuta la primul meu Schimb de carti. Imi amintesc ca am stat cuminte, venisem cu gandul sa ascult si sa observ. Si la un moment dat, aud o voce acuzatoare: „il urasc pe Raskolnikov”!
Astfel, cumintenia mea s-a sfarsit, am inceput sa ma fatai exact ca un copil neastamparat, m-am trezit cu impulsul de a ma ridica si a pleca. Azi ma bucur ca am sezut locului.
Atunci am indentificat vocea, am privit chipul si am continuat sa ascult. Parerile fiecarui tanar de acolo erau intuitii bazate pe afectiune, iar eu fiind atat de inchistata de deductiile bazate pe un rationament pur al facultatii, puteam rata omul, dintr-o ingamfare. Dar am gasit in mine intelegere si bucurie. In fata mea existau oameni, fiinta unica a domnului Gyurcsik, cu limba dezlegata, departe de stereotipii si clisee. Si iar m-a ademenit ingamfarea, de aceasta data datorita tinerilor din sala. De fiecare data cand imi infranez unele impulsuri ce au la baza o iritabilitate, mai tarziu imi simt sinele victorios. Chiar este o pricopseala, si acest profit metafizic se intampla si datorita faptului ca la sfarsitul saptamanii o sa primesc in dar 26 de flori de camp, sper sa aiba si ceva spice de grau, nenumarate in astea 26. Fiecare an aduce ceva, iar acest ceva pare sa fie calm, toleranta, bunavointa, ochi senini.

A doua poza este al doilea Schimb de carti, alta poveste deja. Iar apoi nu am mai vazut nici o poza!

Aici ar trebui sa fie raspunsurile lui Robert Serban, dar conditionalul anunta o conjuctie adversativa, DAR… dar nu. O sa public un raspuns al dumnealui la mailul meu. Poftim:
Tema e generoasa, dar pe mine nu ma pasioneaza. Deci, nu ma pricep. Asa ca nu ma bag unde chiar nu cunosc. Sper sa intelegi.
….
Cu ganduri bune,
Robert
Am omis doua randuri mititele, dar asa imi place mie, sa pitul dupa gene unele ganduri. Precizez insa ca raspunsul dumnealui m-a bucurat, deoarece ador oamenii care nu emit pareri despre subiecte necunoscute. Din partea mea, jos palaria sau palariile, am multe, mari, micute, colorate, cu flori in fata domnului Serban.

Revin asta seara cu raspunsurile lui Ciprian Valcan la cele patru intrebari.
Cum credeti ca s-a ajuns la un asemenea mijloc de informare?
De ce tot mai multi tineri apeleaza la aceasta forma de scris?
Care credeti ca este scopul acestor bloguri personale?
Si ultima intrebare, delicata oarecum, se gaseste calitate in blogosfera romaneasca?

Blogul e consecinţa firească a tendinţei înspre exhibiţionism încurajată de lumea modernă. Pare cool să-ţi livrezi angoasele, infirmităţile, obsesiile unor potenţiale urechi pregătite să te asculte, la fel cum, într-un alt context, îţi oferi trupul privirilor vorace ale voyeurilor. Formă bastardă de jurnal, arhivă de gesturi, inventar de bîrfe sau imprecaţii, blogul e unealta cea mai potrivită pentru sufletul inform al unei epoci bîntuite de pericolul descris cu acuitate de Georges Devereux al plonjării generalizate în schizofrenie.

Pentru mine, blogul evocă tradiţia strigăturilor din folclorul popular, e o paradoxală plasare a comunicării bazate pe oralitate chiar în mijlocul impozantului dispozitiv al media, aparent întemeiat pe scris şi pe tehnicile sale. La fel ca în situaţia messengerului sau a sms-ului, şi în cazul blogului se foloseşte o anumită abilitate de a utiliza alfabetul pentru a transmite mesaje care nu ţin deloc de virtuţile scriiturii, ci de acelea ale comunicării prin viu grai.
Tinerii folosesc blogul pentru a desfiinţa definitiv cultura scrisă, căci ei nu fac decît să scrie aşa cum vorbesc, eliminînd separarea tradiţională între cele două forme de exprimare şi aducînd în prim-plan un gen de atitudine nereflexivă, aflată sub imperiul imediatului şi al actualului, fără reculul necesar meditaţiei.

E la modă să ai un blog, aşa cum, în alte contexte, e la modă să ai o amantă cu picioare lungi, un măgar care ştie să numere pînă la cinci ori un copil şahist. Exhibiţionism, snobism, conformism.

Blogosfera valahă nu poate să fie altfel decît societatea pe care încearcă să o exprime, avînd, probabil, cîteva insule de excelenţă într-un ocean de mediocritate, vulgaritate şi prostie

Intrebarile acestea patru le-am trimis lui Ciprian Valcan, Cornel Ungureanu si Robert Serban. De ce? Intentionez sa le folosesc ca suport in cadrul festivalului Dialogul artelor – laborator artistic stradal, in data de 18 iunie pentru discutia libera si nepretentioasa cu cativa bloggeri timisoreni.
Raspunsurile ii apartin lui Cornel Ungureanu. Desi am intentionat sa las doar intrebarile si raspunsurile, inima imi da ghes sa mai scriu cateva randuri. Cum altfel? Domnul profesor mi-a raspuns intr-un timp scurt si ii multumesc. Dupa ce am citit mailul, tineretea mea mi s-a ivit tandra. Dezmatul si instabilitatea anilor ce incep cu 1 sau 2 au pierit, iar aceasta senzatie s-a ivit datorita intuitiei ca domnul Ungureanu indrageste tinerii, studentul, invatacelul. Exista blandete in randurile dumnealui, intelegere si incredere in omul tanar, inaugural. Iar fiinta noastra, in pofida vremurilor noi, ramane frumoasa si expresiva.
Maine urmeaza sa revin cu raspunsurile lui Ciprian Valcan.

Cum credeti ca s-a ajuns la un asemenea mijloc de informare?

De ce tot mai multi tineri apeleaza la aceasta forma de scris?

Care credeti ca este scopul acestor bloguri personale?

Si ultima intrebare, delicata oarecum, se gaseste calitate in blogosfera romaneasca?

1) Descoperirea calculatorului a insemnat un inceput de lume, iar acest „inceput de lume” a creat un altfel de om – omul inaugural, care isi traieste altfel dialogul, dragostea, autodefinirea. Scrie altfel. Respira altfel. Una dintre alternativele omului inaugural este „blogosfera” .
2). 3) Orice tanar cauta autodefinirea, intrarea in corpul sau propriu, „adevarat”, care sa-l poarte mai bine catre fiinta intreaga. Frumoasa, expresiva, adecvata vremurilor „noi”. Daca fiinta „adevarata” e alta decat a parintilor, a bunicilor, daca ea solicita o alta desfasurare, o alta liberatate a comunicarii, si fara indoiala ca sansa celeilalte comunicari e deosebit de ofertanta, atunci intelegem navala catre blogosfera. E fireasca.
4) Pe-acolo unde am trecut eu, inca nu. Dar sunt si semne bune.

In luna iunie a anului 2009, an al pamantului conform horoscopului chinezesc, se va desfasura in Piata Unirii festivalul Dialogul artelor – laborator artistic stradal, proiect realizat de Compania D’ Arte. In data de 18, atelierul de literatura din cadrul festivalului, al carui coordonator sunt, are in program un dialog liber si nepretentios cu bloggerii timisoreni.
Imediat dupa ce am primit insarcinarea, am trecut la corespondenta. Scrisori virtuale au ajuns in casutele postale ale unor bloggeri cu care am rezonat. Pe aceasta cale, ii invit pe toti bloggerii care citesc aceste randuri, sa participe, daca le permite programul, la acest festival.
Ce vom discuta?
Ne vom intretine prieteneste in jurul subiectului urmator: de ce blog? plus curiozitati, ale mele cel putin. Scriem pentru ca detinem un blog sau avem un blog pentru ca scriem?
Datorita acestei responsabilitati, pe care o iau in serios, ieri am facut unele cercetari pe net. Mi-am notat in agenda definitia blogului de pe Wikipedia, scopul acestuia, numarul de bloguri aparute in anii 2006 si 2007 in Romania, numele lui Marc Andressen, cica taticul nostru, si comparatia, referitoare la prestatia bloggerilor, Jules Vernes al timpurilor moderne.
In timpul acestei cercetari, m-au navalit intrebarile. Subiectivismul si semetia mea m-au trimis la inceputurile mele, in urma cu aproape 2 anisori. Eu mi-am facut blog pentru a ma responsabiliza, pentru a nu renunta la scris, dupa o pauza de 4 ani in facultate. Gandurile mi-au sarit la hi5. Am si un cont de hi5.
De ce mii si milioane de persoane din lume aleg de bunavointa sa se expuna tot atator mii si milioane de retine si unui manunchi de mentalitati? Televiziunea, cand cititi acest cuvant, despartiti in silabe, parca i se schimba sensul, se umple de nelinisti. Televiziunea prezinta caractere, prezinta actiuni, fapte si intamplari, iar noi alegem, ba chiar ne educam. Apoi ne dorim ce vedem in mica sau marea cutie de pe perete, poftim la recunoastere din partea semenilor, la partea noastra de vedetism. Hesse si Josef Knecht m-au salvat oarecum de falosenie, dat tot oarecum mai am de slefuit o parte fudula a personalitatii mele.
Hi5…
Tin acest cont pentru un contact destul de fragil cu fostii colegi, bucuria e mare cand mai gasesc cate unul. Prietenii mei din lista sunt intr-adevar cunostinte, nici un necunoscut, poate un blogger ratacit care a vrut sa vada ce-mi poarta capul sau trupul in fotografii.
Si totusi, de ce singuri alegem aceasta expunere care uneori ne este pernicioasa respectului de sine? Pentru ca uneori are beneficii curative pentru spirit, legi prietenii, indiferent de varsta, salut Costel, salut Dan, iti satisfaci curiozitati intelectuale ce nu pot fi indeplinite in gasca, descoperi in tine insusiri nobile, porti discutii aprinse ce te scot din letargie si te simti minunat.
Un prieten mi-a multumit pentru aceste discutii aprinse, motiv pentru care m-a incununat cu adjectivul minunata.
Merita totusi sa te expui, si Baudelaire a descoperit flori in plina mizerie…
Chiar merita, desi maine se poate sa ma contrazic, sigur ieri aveam alta parere.