Despre cât si ce trebuie sa stie lumea despre noi… Asta incearca Dan sa ma descoase, iar eu am tot socotit si chibzuit, dar nici o incheiere multumitoare nu am dibuit. Nu as putea trai cu pereti de sticla, Fratele cel mare nu-mi este simpatic. Revin mereu la Blaga, iubesc si cultiv misterul pentru a ma simti desavarsita.
Un episod din facultate, anul III. Vremurile „universitare” numarau patru fete cochete. In anul amintit ulterior, una din ele a plecat sa studieze in Spania. Si in ciresar, luna in care am venit pe lume dintr-un rapciune sau brumarel, mamanu ar trebui sa stie, apele si pamantul au impiedicat o imbratisare si o urare trebuincioasa. Dimineata, in usa apartamentului s-a auzit un ciocanit. Film. Stop. Un buchet de flori sedea pe covorasul de la usa, si un biletel. La multi ani, zana sau ma fee!!!
Bum, bum, bum. Inima s-a imaginat cocos. Am intrat inapoi in casa putin adusa de spate. Ireal strabateam kilometri. Ma fee ma alinta o singura persoana, iar in acel moment era in Coruna. Cine? Cine a mazgalit un biletel? O queridita draga sufletului, complice cu o zana.
In minutele alea de nestiinta, maruntaiele si spiritul au interactionat magistral.
Revenind acum la cat si ce trebuie sa stie lumea despre noi, afirm ca foarte putin, necesarul, cat sa nu distrugem misterul.
Tomata si Oana poate vor sa raspunda provocarii lui Dan.

O vaza micuta cu doua fire de liliac si o lalea mov, pe masa de Paste, maine. Trei crizanteme albe si un trandafir rosu pe mormantul bunicii mele, ieri. Miros de tamaie si de liliac in cimitir.
Cine mai culege musetel?
De asemenea si de fapt se scriu despartit.
Mai am cateva haine de spalat, apoi parul. E lung, cu cateva bucle rebele.
Tata a implinit 56 de ani si face drob.
Purecii m-au muscat uniform.
Livada de acasa creeaza o simfonie pomifera, sinestezie stangace.
Un Paste fericit!!!

Pozele sunt facute azi adimineata. Cu aparatul la gat, cu o esarfa colorata petrecuta peste sezut, ma jucai de-a turistul in orasul meu natal. Muzeul, piciorul podului, ruinele, pietrele funerare…
Pipaii, calcai trifoiul, zambii la pizda tigancii, ma pomenii gandindu-ma la chinezi cand zarii traista ciobanului. Roua. Peste verdeata, peste gunoaie! Dunarea se intampla sa fie in ceata. O dimineata radioasa in Oltenia. Mazgaleala este si ea plina de perfect simplu, cine se simte deranjat, sa nu poposeasca aici, nu e bine venit. Atat.

Am dat peste aceasta poza, reproducere a panzei Lumea Cristinei a lui Andrew Wyeth, sorbind un ceai cu fructe de cactus la Carturesti, rasfoind un album oarecare. Mana nu a mai dat pagina cand ochiul a poposit pe acest trup fragil. Cu dosul palmei am pipait copia femeii. Parul, suvita aceea in vant mi-a evocat pleata tinerei mele mame, o iubire calda si frumoasa a unei fiice pentru chipesa sa mama.
Plasarea femeii intr-un camp auriu. Natura, lumea materiala, si naturaletea, degajarea fiintei de pe panza. Mi-am inclinat capul de mai multe ori, fiind constienta de tinuta onirica. Mi-a fost dor de pamant, de iarba smulsa cu pumnii, de tolaneala, de nori pufosi si personificari flausate. Mi-am notat tacticos numele pictorului in agenda si numele panzei, ca un posibil subiect pe blog.
Azi culesei zambile si lalele intr-un soare mincinos, iar aceasta purtare imi redestepta imaginea unei Cristine trantita pe camp.

Imi place Caragiale, iar azi, tintuita in pat din cauza unei aprige raceli, citii cele cateva pagini acordate de Calinescu lui I.L.Caragiale in Istoria… sa.

Bunicul lui Caragiale a fost adus in tara de Caragea, se zice ca bucatar. Copiii bucatarului, Costache, Iorgu si Luca, formeaza o ilustra familie de actori. Costache si Iorgu au trait statornic printre culise, dar Luca a avut inclinatii gospodaresti. In anul 1850, Luca s-a stabilit in satul cu nume suspect de Haimanale. Aici se si insoara, iar consoarta sa prezinta un arbore genealogic variat, grecii si macedonenii fiind prezenti. Dramaturgia si negustoria invadau din toate partile sufletul lui Caragiale.
In 29 ianuarie 1852 s-a nascut Caragiale. In sat, scriitorul si-a petrecut doar copilaria, apoi il gasim la Ploiesti pentru scoala primara. A fost un copil crescut liber, un mahalagiu. La Ploiesti se tinea dupa oameni si le imita umbletul si gesturile. S-a si inscris, de altfel, in clasa de declamatie si mimica a unchilui sau Costache.
A practicat mai multe meserii, copist, sufler, corector etc. De pe vremea cand era corector circula mai multe povesti, redau aici una. Intr-o zi a fost gasit cu mana infipta in chica unui ucenic , ciocnindu-i capul de masa. Si limbajul era unul colorat: …la ce te-a dus aici sa-ti bati joc de arta lui Gutenberg, fir-ai al dracului cu tot neamul tau…!
Pornirile de violenta nu raspundeau unei firi rele, dimpotriva, omul era bun, voios, insa „nevricos”.
O alta meserie a lui Caragiale, jurnalismul. Politica scriitorului a fost una formala, idealul sau fiind parlamentarismul de tip englez, construid pe partide reprezentative, nu pe factiuni.
Prin anii 1881-1884 il gasim revizor scolar, toate manualele scolare specifica acest lucru. Cam tot pe atunci, l-a avut pe Matei, primul sau copil.
O alta meserie improvizata a fost si efemerul profesorat, vreo 4 ani, la liceul Sf. Gheorghe unde iese cu toata clasa in gradina sa asculte mierloiu.
De postul de director al Teatrului National s-a plictisit repede. Din aceasta perioada avem iarasi o anecdota. Cineva pretinde ca ar fi glumit cu o actrita, luand masa la ea, si fugind pe ascuns la teatru ca s-o poata amenda pentru intarziere la repetitii.
In 1889 se casatoreste cu Alexandrina Burelly.
Lui Caragiale i-a venit gustul sa se apuce de negustorie, ipostaza ce a fost privita de contemporani ca foarte nepotrivita cu demnitatea unui scriitor. Scriitorul a simtit nevoia si dorinta de a scandaliza si a mustra in chipul acesta societatea.
In 1893 Caragiale e berar. Oare ce profesor a spus asta elevilor sai? Aceasta meserie i-a placut intai fiindca scadalizeaza opinia publica, apoi pentru ca prin ea se afla mereu in mijlocul societatii.
Caragiale a fost un farsor genial. Uneori zicea despre el ca ar fi un negustor vechi, alteori exclama: Eu sunt un geniu, ma!
Dupa varsta de 50 de ani, Caragiale s-a stabilit la Berlin.

• Calinescu, George, Istoria literaturii romane, Ed. Minerva, Bucuresti, 1982