Minciuna nu ocoleste pe nimeni, orice persoana a testat gogosele si tromboane, dar nu orice om s-a supus franchetii. Cuget la nota asta de cateva saptamani, iar ieri mi-am impacat gandurile cu trairile si consider ca este valabila urmatoarea afirmatie: cel mai mult omul se minte pe sine.
Nu ma bag peste psihologi si cercetarile lor despre mitomanie, eu imi cresc notele aici despre gogosele si tromboane, plecand de la observatii pe diversi oameni asa zisi normali.
Omul formuleaza un neadevar intr-o copilarie primavarateca si neprins, judecata lui agata in biblioteca mintii o asociere a minciunii cu a scapa basma curata.
Iar lejeritatea se aclimatizeaza in felul nostru de a fi. Edificam in caracter cu ochii inchisi, ne recunoastem greselile doar dupa ce ne-am gasit o scuza si marturisim un esec dupa ce ne-am gasit alti vinovati.
Minciuna ne permite sa ne privim in ochii celorlati. Minciuna e tot teatrul cu care ne-am amagit cunostintele, o puteti recunoaste dupa miloaga si imbecila expresie: dar tu nu ma cunosti deloc.
O asteptare nepotrivita pentru un mincinos iscusit care e sinele. Indraznesc uneori sa fiu crud de sincera cu mine, marturisesc, desi nu am experienta, ca aduce mult cu o lobotomie.
In cateva minute pot sa-mi sfartec piramida satisfactiei sufletesti, pica placerea, bucuria, demnitatea.
Sunt hada cand imi recunosc ca uneori nu ma pot bucura de binele celorlati.
Si atunci creste aluatul gogoselelor si urla aspru si puternic tromboanele. Ma desprind intr-un fel de mine si-mi intocmesc o lista cu asa zisele si nu numai zise calitati.
Cand uniformizez in frumusetea mintii si a sufletului, indraznesc sa ridic ochii. Retina celuilat deja are in fata cel mai mare mincinos, sinele preamarit, caci fara gogosi s-ar fi ratacit pe un drum al disperarii.