Din când în când, pe lângă lecturile alese de mine, pentru mine, mai citesc și cărți pentru tatăl Marei. De exemplu mai am câteva pagini și termin de citit Cum să fii un tată bun pentru fiica ta. Dau pagină după pagină și subliniez ce mi se pare esențial pentru o educație armonioasă. Apoi iau telefonul, fac capturi de ecran și le trimit cu note. Te rog să citești ceea este subliniat. Cartea are 265 de pagini. Poți să-ți faci timp pentru câteva rânduri.

Își face. Nu-și face. Ne cam învârtim în cerc. Întrebările lui după. Insiști tu să mă determini să citesc? Cine a scris cartea? O insinuare despre orientarea sexuală a autorului am ignorat-o. Ține cu femeile, cu mamele. O adolescentă trebuie să-și vadă tatăl respectându-i mama. Zice autorul. Autorul se numește Alain Braconnier. Când nu te-am respectat eu pe tine?!

Ne învârtim în cerc. Eu ignor pe alocuri. Repet ce mă interesează. Sunt câteva rânduri, te rog, pentru mine și pentru Mara, citește-le. Fii partenerul meu în educație! El ripostează. Hai să ne creștem copilul după cum simțim. Iar mie îmi ies ochii din cap. După cum simțim? Să-ți amintesc sentimentele noastre după despărțire? Fiecare a simțit să se îndepărteze de celălalt, iar copilul să-l păstreze. Am păstrat eu copilul? L-ai păstrat tu? Nu. Amândoi, cum ne-a dus capul și ne-au ajutat nesolicitat alții, am ales să procedăm corect pentru Mara.

Cuplurile când se despart își fac rău folosindu-se de copil. Copilul devine muniție, iar rănile nu întârzie. Imediat după despărțire, am lecturat cartea Copilul și divorțul. Acolo am aflat informația prețioasă că refuzul unui copil de a-și întâlni unul dintre părinți este considerat abuz. Dacă nu e vorba de violență fizică sau verbală, despre neglijență sau incest, refuzul copilului vine din atitudinea adoptată de unul dintre părinți, iar în Franța e considerat abuz.

Las deoparte Franța, abuzul și apucăturile părinților.

Cum anume învățăm să fim părinți? Dacă nu citim cărți de specialitate, dacă nu participăm la cursuri, dacă nu ascultăm persoane cu experiență? Cărțile, cursurile și discuțiile nu se iau și se aplica pe relația noastră cu copilul, firește. Informația ține de a ne ghida. Copilul dă direcția prin personalitate și caracter.

A ne crește copiii după cum simțim îmi dă un fior. Eu nu i-aș fi permis Marei să stea cu tatăl ei după despărțire dacă mi-aș fi ascultat sufletul. Într-adevăr Mara n-ar mai fi dormit în același pat la vârsta de cinci ani cu tatăl ei și o altă femeie, dar greșeala lui tot nu mă îndreptățește. În timp, tatăl ei s-a dovedit a fi extraordinar cu ea. Am greșit. Greșim. Ne străduim în prezent pentru un parteneriat în educație.

A fi partener în educație n-are a face cu statutul părinților. Despărțiți sau împreună, unii părinți nu se înțeleg cum anume să-și crească pruncii. Luptele le duc și în prezența copiilor. Unde duce asta? La o lipsă a autorității părintești când ne lovește adolescența.

Lectura nu se aplică pe o relație. Sentimentele n-au nimic de-a face cu corectitudinea. Gândirea vă salvează. Educați-vă, dragi părinți!

Alain Braconnier este medic, psiholog, psihanalist, profesor universitar și fost director al Centrului de psihiatrie Philippe Paumelle din Paris. De ce aș ține cont de scrierile lui? Mai bine mă bazez pe ceea ce simt. Ha! Ha!