Stăteam într-o seară în mașină cu o colegă. Asta se întâmpla acum vreo câțiva ani. Nu împlinisem nici măcar 30 de ani. Minutele de așteptare, un alt coleg urma să se întâlnească cu noi, au fost suficiente să fac un exercițiu de sinceritate. Ce naiba ți-ai făcut la sprâncenele alea?! Le-ai smuls de tot ca să le desenezi cu creionul?

Notă personală. Sprâncenele modifică complet chipul unei persoane. Frumusețea devine urâțenie pornind de la o pensetă într-o mână nepricepută.

Răspunsul colegei face parte dintr-un top al celor mai penibile situații trăite de mine. Nu-mi mai cresc. După ce mi-au picat, nu au mai crescut. Repet, nu împliniserăm 30 de ani nici una dintre noi. Ei îi picaseră sprâncenele în urmă cu câțiva ani. Învinsese cancerul la o vârstă când tinerii mai poartă mantii imaginare de super eroi pe umeri.

Am mai întâlnit în viața mea un bolnav de cancer la plămâni, un nefumător. Prietena din copilărie, cu ea am mers la sanie, am învățat să merg pe bicicleta ei, am fumat prima țigară din viața noastră, a murit de aceeași boală nesuferită înainte de 30 de ani.

Situațiile astea tragice m-au convins că boala nu ține seama de tinerețe, de o viață trăită sănătos sau de un protocol anume. Cancerul lovește pe oricine. Nu m-am ferit vreodată să rostesc cancer. E ușor de observat atitudinea oamenilor față de cuvânt. Nu-l rostesc. Dacă nu vorbim despre, nu se întâmplă. Dezaprob comportamentul. Face rău.

Așa că umblu pe la doctori. Mă caut ca să previn. Controale regulate, analize la sânge, simple consultații. Recent mi-am verificat niște pete suspecte de pe piele. M-am programat rapid la Regina Maria. Citisem despre simptomele cancerului la piele. Asta facem toți acum, citim pe google sau într-un Atlas în cazul meu, și ne punem un diagnostic flamboiant. Ardem de la opiniile personale.

M-a liniștit doamna doctor, dar m-a pus și în gardă. Nu am cancer, dar protecția solară este necesară întreaga mea viață. Poate nu e soarele vinovat de petele mele. V-aș nota chiar cuvântul folosit de doctor, dar am uitat, deși am întrebat politicos de două ori. Poate e o predispoziție. Celulele își mai fac de cap. La mine s-au răzvrătit și s-au manifestat sub forma unor pete urâte sau sexi de chip. Depinde mult de ochiul privitorului, de afecțiunea celui care mă privește.

Doamna doctor de la Regina Maria mi-a vorbit cu blândețe și fără grabă. Am apreciat enorm. Merg eu des la consultații, dar e teama aia nesuferită care mă cuprinde. Teama de necunoscut, stimulată puternic de mirosul de spital. La Regina Maria lipsesc emanațiile. Lipsesc multe într-o notă pozitivă. Aș nota două, demne de aplauze: lipsa mirosului și a așteptării. Aici nu ai programare doar ca să ajungi la doctor, ai programare ca să fii poftit în cabinet la ora 14.30. Atunci am intrat eu.

Pe lângă reputație, clinica o recomandă chiar doctorii. Se întâmplă ca Regina Maria de la Timișoara să aibă doctori excepționali, la un telefon distanță de o programare rapidă, mai tari ca atotputernicul google. Urmează serviciile și personalul, inclusiv dialogul politicos de la telefon sau recepție.

Urmează să merg, într-un viitor apropiat, la un control la sâni. Ultimul a fost la 30 de ani, iar la 35 se impune un altul. Nu doresc să bag frica în nimeni, ignoranții răspund că toți murim. De acord cu ei. Întrebarea mea este: Dar cum trăim?

Avem la îndemână toate opțiunile pentru a preveni, pentru a ține boala sub control. Când lovește, suntem de cele mai multe ori vinovați.

Mergeți la doctor. Doctorul chiar salvează vieți! Mergeți la Regina Maria, experiența devine plăcută.