Diminețile le trăiesc ușor diferit de o lună încoace. Ligamentul parțial rupt m-a obligat să aleg între plimbare acum și pentru totdeauna, și operație și spitalizare pe viitor.

Îl las pe Mateiu la grădiniță. Urc în mașină. Pornesc motorul. Semnalizez. Uneori iau direcția spre casă. Alteori – tot mai des -, iau direcția Begăi.
Azi am parcat în golful de la vechea fabrică de siloz. N-am putut să cobor imediat. O dispoziție proastă, parcă un întreg apus mi se pitise în suflet, mi-a umplut ochii de lacrimi. Mi-am refuzat plânsul. Am coborât din mașină. Am apucat-o spre stânga, spre cartierul Freidorf. Mintea și sufletul m-au micșorat la trup. Parcă două brațe imense, separate de cele două brațe ale mele, mă trăgeau în materie, în tot ceea ce există cu sau fără mine și poveștile mele.

Sufăr pentru copiii mei. Nu e suferința mea. Supărările lor, pe care nu le pot alina, mă sleiesc. Smulg cu rapacitate orice urmă de bucurie. De când mă știu am zâmbit cu ochii, sincer și ghiduș. Inutilitatea simțită lângă ei îmi stinge privirea. Mă asemăn nopții neînstelate, un negru tulbure.

Cum să le vorbesc despre incapacitatea noastră de a ne descurca cu sufletul? Să apelezi la rațiune în problemele inimii nu ajută. Frământările calcă în picioare orice raționament. Sunt adult și-mi observ derapajele când mă regăsesc într-un context neplăcut pentru mine. Plimbările, lectura, filmele distrag. Pentru că nu poți face nimic în afară de a înceta să te mai gândești la cele neplăcute. Despicarea firului în 4 dă importanță și putere nenorocirii care ne blochează. Eul e captiv și torturat.

Nu te mai gândești. Asta ai de făcut. Asta faci.
Ieși la plimbare.
Citești.
Te uiți la filme.
O iei de la capăt până ajunge eul să se elibereze.

Plimbarea de dimineață mi-a redus senzația de apus în suflet, un amestec de durere, tristețe, umilință. Apusul pregătește ziua care vine. Dar tot apusul a luat cu el zilele care nu se mai întorc niciodată. Speranță și pierderea oricărei speranțe. Deznădejde să fie? Poate. Nu știu. Mai curând o rană deschisă cu care trăiești, căreia refuzi să-i dai atenție.

Sunt și eu la rândul meu rănită. De aceea durerea copiilor se așază peste durerea mea, iar eu știu că unele răni nu se vindecă niciodată. Trăiești cu ele. Mori cu ele pentru că, zice Romain Rolland, viața nu e tristă, are ore triste.

Foto: Cristina Siminiceanu