Redescopăr sau descopăr orașul de când mă plimb pe malul Begăi. Nu știu. Privesc mai atent clădirile. Asta știu. Orașul vorbește, cu Daria Ghiu.

– Cum vorbește orașul, mama? m-a întrebat într-o dimineață Mateiu, în drum spre grădiniță, după ce nu s-a mai auzit vocea crainicei la radio.
– Prin arhitectură, străzi, oameni.

De jumătate de an cochetez cu Palatul Martin Gemeinhardt, din cartierul Iosefin. M-a sedus cu un balcon de la ultimul etaj. Mi s-au prins ochii în masa și scaunele așezate ca pentru visare. Azi ne-am revăzut îmbujorați și luminoși.

Zilele de iarnă care promit primăvara, cu particule de lumină limpezi și cu grădini împunse de ghiocei, narcise și zambile, sunt slăbiciunea mea. Speranța mă împresoară și un sentiment de prea plin îmi solicită inima. Mușchiul cardiac se contractă și se relaxează. Mă bucură existența, viul propriei persoane.

Adeseori exist pe datorie. Să-mi iubesc copiii. Să-mi sprijin mama și sora. Nu și în zilele de iarnă cu soare. Atunci mă întorc întru totul spre mine. Plonjez în interior, cum săream vara de pe clădirea Apelor Române în Dunăre. Abandonez orice gând. Sucesc și răsucesc: cuvinte și imagini, o frază de Roth, o imagine de Josepha Blanchet.

Ce e viața fără literatură, fără artă, fără zile de iarnă care promit primăvara? Mă îngrozește teribil o asemenea lume.

Un bărbat stătea pe bancă. Părul slinos îi pica pe frunte. Fuma într-o poză de om obosit și învins. Bichonul lui, un văluș alb acoperit cu o haină roșie, adulmeca iarba. I-am transformat în obiecte de studiu. Cum trece ziua acelui bărbat dacă nu citește, nu admiră un tablou, nu ascultă muzică? Își iubește bichonul. Bichonul îl iubește pe el. Mă gândesc acum la zicala: O viață avem de trăit! Trăim o viață dacă ne explorăm sufletește. Fără suflet, suntem o reprezentare modernă și actuală a unei forme de viață: nici o diferență între noi și bacterii.

Ce e sufletul?
Platon.
Sufletul e Platon?
Nu. Platon e doar un început potrivit.