Aștept în continuare să cresc. Nu scap de senzația asta. Am mai și citit la Gabor Mate că toată lumea îmbătrânește, dar nu toți ne maturizăm. S-ar putea să-mi închei călătoria pe pământ fără să devin om mare. În această situație mă văd nevoită să-mi car dublul cu demnitate, cum sunt și cum ar trebui să fiu.

Adevărul este că sunt o fată mare. Nu înțelegeți fecioară. Cantitatea de retinol consumată pentru întreținerea feței, gâtului și decolteului mă aruncă la ani lumină de ceea ce înțelegem prin tinerețe. Am trecut ieri pe lângă TVR Timișoara. Ne întorceam de la aeroport, iar Mateiu cerea să-i numesc locurile pe lângă care trecem. Pe lângă ce trecem până ajungem acasă, mama? Pe lângă OMV de unde alimentăm mașina cu motorină, pe podul peste Bega, pe lângă Fabrica de Bere și magazinul Ciclop, pe lângă Facultatea de Chimie, Biologie și Geografie, pe lângă TVR Timișoara. A urmat o pauză de rememorare. Mi-am adus din nou aminte de scurtul și fulminantul episod cu televiziunea. Mi-a oferit Ciprian Vălcan posibilitatea să particip la un fel de casting pentru a modera o emisiune. M-am retras cu o atitudine exagerată argumentând retragerea cu versuri de Lord Byron.
S-ajungi puternic trebuie să fii,
Supus, lingușitor și îngenuncheat
Să nu pierzi un prilej, să iscodești
Să fii minciuna vie, și n-am vrut
Chiar dacă asta ar fi-nsemnat,
Peste un haitic de lupi, să fiu cârmaci.

Ah, cât patetism! Versurile îmi plac și acum, descriu atmosfera de la TVR Timișoara din anul 2007, dar pe lângă asta, am întors spatele în mare parte din lipsa de încredere în mine. Am ales calea ușoară, tatăl Marei deja îmi îmbunătățea viața. Mi-am permis să refuz.

În 2007 a început viața mea de femeie adultă, iar eu n-am luat startul. M-am uitat la cei din generația mea cum aleargă, cum se întrec, cum se poticnesc. Mi-am zis că am timp. M-am apucat de blog, un fel de substitut pentru absența unei vieți literare. Am defulat cu emfază câțiva ani. S-a născut Mara. Pot considera că de la momentul cu TVR până în prezent am clipit.

Săptămâna trecută un așa zis băiat de 14 ani m-a numit tanti. Merg, tanti, la școală, dar n-am bani. Îi întreb pe toți copiii străzi cum îi cheamă, câți ani au, la ce școală merg. Dialogul traduce o omenie afișată. Nu-i alung, nu le dau bani, nu mă feresc de ei, nu le vorbesc disprețuitor. Ce șanse reale au pentru un start rezonabil la piața de valori a societății?

Mi-e frică sincer să clipesc din nou. Nu sunt pregătită pentru 50 de ani.

Foto: Bogdan Mosorescu